C.D.V., dă muvi - ia Christosu', neamule!

Da, "C.D.V." (că oricum ştie toată lumea despre ce-i vorba, şi sincer vă spun, am obosit să tot tastez "Codul Da Vinci" - plus sentimentul de impietate pe care mi-l trezeşte menţionarea marelui Leonardo în acest context bişniţăresc). Căci bişniţă, pungăşie, speculă şi nu altceva este această făcătură care, de vreo doi ani încoace, a magnetizat buzunarele unora spre atragerea de arginţi (mult peste treizeci), pe acelaşi nobil principiu ca "tachinatul" nu mai puţin magnetizatului "catindat" din D'ale carnavalului. Da, da - deci: bişniţă, escrocherie, speculă şi carnaval, monşer! Money et circensis.

De bună seamă, oricine a suportat să parcurgă cele peste patru sute de foi ale textului, având un aparat de percepţie literară măcar normal, ştie deja cam pe unde se situează această laba-gâştii căreia numai în sens tehnic i s-ar putea atribui titulaturi ca "roman" sau "carte". Totuşi, ca să nu fiu pe urmă acuzat de instigare la irosit de timp vital, amintesc că am disecat sursa scri-cească (particula "itor" ar denatura termenul) în comentariul Codul lui Da Vinci - Indiana Jones şi Madam Christos.

După cum am arătat, maşina de făcut bani a duduit şi încă mai duduie din plin (neruşinarea a mers chiar până la republicarea produsului sub forma unei "ediţii ilustrate", ca să-i jecmănim bis pe fraieri!), aşa că racolarea sărmanei arte de-a şaptea era fatală (din ambele puncte de vedere). Şi iată că, de câteva zile, stă mâţa-n coadă pe la toate casele de bilete de pe mapamond să se zgâiască la viţelu' bicefal ce C.D.V. se cheamă.

Purcezând, aşadarminte, de la ce fu scris 'nainte, să vedem ce vedem... pe marele ecran.

Vedem ceva semnat Ron Howard. Mă rog, Ron Howard a făcut şi niscaiva treburi bune la viaţa lui - bunăoară A Beautiful Mind, cu adevărat a beautiful (and good) movie, sau Cinderella Man, aşa că măcar în principiu ne-am fi permis să avem oarece pretenţii. Realist vorbind, însă - CE poate face un regizor, oricât de talentat ca profesionist, când i se trânteşte-n braţe un subiect bătut în cuie mai ceva ca brâul de cilice pe coapsa amărâtului de Silas, şi i se spune: "să se ecranizeze, primesc, dar să nu se schimbe nimic!". Într-o lume normală, cineastul ar fi avut căderea să tundă toate redundanţele lui D.B., să-i umple toate găurile, să pună în balanţă toate dezechilibrele, să completeze toate mostrele de incultură şi ignoranţă crasă, etc., etc., şi să scoată pe tejghea chiar un film bun - pentru că, într-adevăr, nucleul poveştii era şi ESTE ofertant. Pierzându-mă puţin în visare, cutez a-mi imagina ce-ar fi scos de-aici Hitchcock (vezi drumul spre Păsările sau Psycho), Tarkovski (vezi Solaris ori Stalker) sau, de ce nu, însuşi Tudor Giurgiu al nostru, pe care nu l-a oprit nimeni să transforme un roman nesărat în Legături bolnăvicioase.

Dar cum lumea noastră, de-o vreme-ncoace, numai normală (şi morală) nu e, bietul Ron s-a văzut nevoit să păstreze în film toate inepţiile din text (adulat de unii mai ceva ca Sfintele Scripturi - halal ironie!), fără să poată face altceva decât să pună camera şi să tragă.

Şi cum trage Ron?

Slăbuţ, din păcate. Foarte slăbuţ. Amintindu-ne de Cocoon sau Apollo 13, înţelegem clar că lui Howard îi cam lipseşte organul ţinerii în priză. Omul pur şi simplu nu are ritm de thriller. În alte genuri de filme, mai aşezate, mai aerisite, pasienţa îi iese - dar când e vorba să dea cu noi de toţi pereţii de să zicem mamă-mamă... Fâs! Nu întâmplător, pe tot parcursul filmului se repetă la disperare aceleaşi şi aceleaşi trucuşoare ieftine ale genului de acţiune din ultimii ani: raff-uri laterale spre a crea, chipurile, "dinamism", baleturi ale camerei pe dolly sau macara (mă rog, mişculate din software, adesea), ba-n sus de după piramida lui Tonton Mitterand, ba-n jos pe după aceeaşi, ba-mprejurul sarcofagului care cică hodineşte dedesuptu-i, raccourci-uri cu distanţă focală mare spre câte-o turmă de maşini ale poliţiei care vine, vine, vine, calcă totul în picioare, sau ghiciri de câte-un personaj care pândeşte la colţ cum vorbesc eroii, semn că "e nasol". Mai încearcă Ron şi niţeluş montaj alternativ (îndeobşte, tot între ce vorbesc protagoniştii şi girofarurile aflate pe drum), da' tot degeaba. Povestea cinematografică Bălteşte - cu Bî mare! Respectând ritmul textului cu o fidelitate demnă de... vorba-ceea, o duce târâş grăpiş cam până pe la descinderea în Château Villette, după care... Adio, mă! Adio! A doua jumătate a fabulei se târăşte într-o plictiseală care mai-mai că te trimite-n foyer să vezi finalul printre perdele, la o ţigară (că, de, ai plătit!)

La fel de limitat şi trenant, lucrat la nivelul minimei rezistenţe şi filmat incredibil de pueril, funcţionează sistemul alternanţelor temporale şi al flash-back-urilor. N-am să uit niciodată cu câtă fluenţă şi discreţie ilustra Costa Garvas depoziţiile martorilor, în Z. Aici, fiecare asemenea inserţie peste text se ambiţionează să vâre-n ochi toate deştele posibile (concepţie cromatică diferită, textură schimbată, cheie de iluminare ostentativă, contrast violent, caşetare în perspectivă, panoramic pe "planul amintirii", şi aşa mai departe). Cât despre asediul Ierusalimului, mazilirea Templierilor sau Roma lui Constantin cel Mare - cine-a jucat măcar o dată "Ages of Empires", "Heretic" sau "Hexen", mult i se va bucura inima!

Totuşi, mă încumet a crede că filmul ar fi putut să atenueze măcar o parte din cele mai crase neverosimilităţi ale poveştii. S-ar fi putut ca măcar procedurile poliţieneşti să fie mai realiste, nu ca-n B.D.-urile lui Mircea Drăgan, ca maşinile să se mişte pe străzi ca nişte cinstite autovehicule, nu ca trotinetele lui Tom şi Jerry, sau ca preacuvioşii episcopi şi cardinali din Opus Dei să semene mai puţin cu familia Corleone a lui Coppola. Da-n fond, ce contează? Iese banu'? Iese. Noi să fim sănătoşi.

Am avut surpriza extrem de neplăcută, frizând disconfortul fizic, de a-l vedea pe neuitatul Forrest Gump jucând... prost, dom'le! PROST! Poate suna clişeatic, dar e perfect adevărat: până şi Tom Hanks să fii, dar când ai de-a face cu un asemenea paper-doll plimbat de colo-colo ca numitul Langdon, numai de actorie nu mai poate fi rost. Trântit peste o figurină cu personalitate zero, psihologie tot cam pe-acolo şi umanitate aşijderea, sireacul Tom nu poate decât să se strâmbe, să se schimonosească, să facă tot felul de mutre, mai din sprânceana stângă, mai din colţul drept al gurii, mai din toate la un loc - doar-doar om crede că-i rost de ceva "trăire". De unde-atâta trăire... Dumnezeu cu mila!

Cu mila şi cu compasiunea şi pentru Audrey Tautou, o actriţă de bun-simţ, care nu voia altceva de la viaţă decât să-şi facă onest meseria, la adăpost de faimoşenii necuvenite. De data asta, fetei i-a ieşit exact pe dos.

Cât despre Jean Reno... Bine, dom'le. Te-am văzut în câte te-am văzut, ştim că eşti bun, aveai şi tu de onorat un contract, de luat o haină la copii, un parfum la consoartă, un Chappy la căţel... Se iartă. Gata.

Ca un semn al impotenţei funciare a filmului, coloana sonoră cântă de nu mai poate - aproape non-stop. Ce-i drept, partitura lui Hans Zimmer sună bine - da' de la un moment dat, începe să ni se şi aplece de cât de bine (şi de muuult) sună - redundanţa tipică a oricărui film mai mult sau mai puţin lacunar prin zona testiculară. Cum spunea şi Collins, într-un comentariu: "ca să ascunzi cel mai bine marele secret care va răvăşi lumea, îţi ajunge un crescendo de viori şi un cor de mezzo-soprane".

Şi... cam atât. Boala peliculei se trage loial de la hârtie, ca aviara de la curci, aşa că pentru toată piramida (dublă cap-în-cap) de imbecilităţi, neverosimilităţi, semidoctisme şi eclectisme, nu pe realizatori avem a-i aduce la judecată. Pur şi simplu vedem un thriller submediocru, care de sine stătător ar fi plăcut la ceva lume, ar fi pus un gologan cinstit la teşcherea şi uitat în vecii-vecilor amin ar fi fost, nu peste mult. Relevant aici nu e nici cazul cinematografic, nici cel editorial, ci Cazul În Sine - Fenomenul. Iar Fenomenul C.D.V. frizează penalul.

Nu mă refer la latura religioasă. Cum am mai spus, cei care acuză aceste produse de "blasfemie" nu sunt decât nişte nătărăi. E drept că, în mod evident, comanda socială a fost anti-creştină şi anti-bisericească (lucru cu atât mai evident în film, unde clericii rimează la fix cu mafioţii, iar declaraţiile împotriva Bisericii Catolice sunt explicite şi subversive - în text, rămâneau la un nivel subînţeles). Dar biserica e o instituţie omenească, iar credinţa creştină rămâne intangibilă, chiar şi în faţa celor mai înverşunate şi reale sacrilegii - necum într-a unei broşurici tâmpite, dar groase. Fără a cădea în paranoia conspiraţiilor, e evident că atacul C.D.V., cât e el de eunuc, face parte dintr-o strategie de discreditare - iar acolo unde lipsesc substanţa culturală şi valoarea artistică autentică, vin dolarii şi euroii să netezească drumul. În contextul civilizaţiei contemporane de tip european, în care valorile unor milenii de cultură se pierd printre cabluri de televiziune, videomanii, alienare mediatică şi dezinformare volkoffiană, şi în care cele mai importante două confesiuni ale lumii, cea creştină şi cea islamică, sunt instigate una împotriva celeilalte şi puse să se anihileze atât reciproc, cât şi fiecare în parte (când doi se bat, al treilea câştigă - cin'să fie, cin'să fie, hmmm?) - ei bine, în tot acest haloimăs materialist-dialectic acum-într-o-nouă-prezentare, isteria C.D.V. are un rol foarte precis definit, şi extrem de pernicios. Pe lângă naivii care-şi aruncă banii pe fereastră ca să citească o maculatură de mai mare ruşinea sau să se-nghesuie într-o sală de cinema când mai câştigaţi erau dacă-şi cumpărau un D.V.D. cu Unora le place jazz-ul (sau, de ce nu, cu The Last Temptation of Christ), proliferează îngrijorător o liotă de snobi şi pseudo-intelectuali pentru care "C.D.V."-urile sunt exact vârfurile de lance de care aveau nevoie ca să-şi impună sfertodoctismul, impostura şi suverana confuzie de valori. Aşa că nu-i de mirare că, dacă mai la soare-apune John Ford a fost înlocuit de Spielberg, iar crucifixurile au ajuns să fie interzise în şcoli ca să nu-i şocheze pe non-creştinii cu naturelu' sensibil, la noi se încoţopeneşte un ditamai buildingul în coasta Catedralei Sfântul Iosif, iar nepoţii admiratorilor lui Toma Caragiu râd la Doru Octavian Dumitru.

2006, 25 mai, h. 16:15-17:26,
Bucureşti, România