Mai aşteptată decît ecranizarea Codului Da Vinci n-ar putea fi decît însăşi Întoarcerea lui Isus...
În roman (pe care, orice s-ar spune, nu-l laşi din mînă decît dacă eşti "Opus Dei"), povestea unei posibile filiaţii care să coboare de la Isus Cristos pînă la Sophie Neveu este suficient de tare ca să te ţină preţ de peste 600 de pagini. De fapt, nu e nimic nou în acest amestec al ficţiunii cu fapte reale: Dumas-tatăl făcea la fel! Probabil că "Sionul" (şi toată confreria legată de el) nu există decît în imaginaţia lui Pierre Plantard - şi în copypaste-ul lui Dan Brown -, dar Leonardo Da Vinci, Isaac Newton şi (fireşte) Isus au existat, iar combinaţia unora cu alţii e un cocteil exploziv. Mai ales acum! Căci povestea pică la timp - astăzi, cînd ni se pare că nu mai e timp.
Problema e că, în ciuda încasărilor colosale (filmul lui Ron Howard este poate primul blockbuster în care nici n-a mai trebui să se investească în marketing!), "Codul Da Vinci - filmul" e un produs modest, pe care-l bifezi pentru că, 1. e la modă, 2. vrei să nu fi prostul satului cînd se discută despre el, şi 3. chiar te interesează cum s-a ecranizat romanul pe care l-ai citit. Altminteri - şi în ciuda controverselor teologice -, nu va face gaură-n cer. Şi tocmai de aceea, o discuţie pur "cinematografică" nu-şi are rostul: Codul Da Vinci face parte din categoria aia de filme (Patimile lui Isus e alt exemplu ce-mi vine-n minte) care sînt fenomene de societate, cu o importanţă trecînd mult dincolo de valoarea lor pur filmică. Dacă judecăm după ce-am văzut vom spune că, într-adevăr, este prea puţină acţiune în filmul lui Howard, în schimb sînt prea multe flashbackuri. Că şaradele lingvistice, care în roman au un haz, sînt ca nuca-n perete în film. Că Tom Hanks (Langdon) joacă neaşteptat de prost, iar biata Sofica Nepot (Audrey Tautou) nici nu se vede. Că Jean Reno (pe care Brown şi-a construit chiar personajul lui Bezu Fache) e OK, dar nu mai mult, în schimb Paul Bettany (Silas) e cam patetic & "too much", singurul care face un rol bun fiind sir Ian McKellen în chip de sir Leigh Teabing. Începutul - să zicem, pînă dupa fuga din Luvru - are un pic de nerv şi ceva de graphic novel (oare urmează aşa ceva?), dar, pe urmă, filmul paralizează... Dar mai contează?!
Evident, nu. Toată lumea ar trebui să vadă acest film, pentru că exprimă o stare de spirit generală - o Apocalipsă amînată prin metode New Age. De fapt, romanul & filmul nu sînt "împotriva" lui Isus, ci doar împotriva unei biserici care i-a confiscat mesajul. Sentimentul religios persistă - cum persista la ateul Cioran. Isus "umanizat" - "şi mai umanizat" - "prea umanizat", poate? - devine, iată, şi Tată; nu este chiar cel mai rău lucru care i se putea întîmpla...
Am doar o temere: dacă Dan Brown (Maro) a putut scrie aşa o blasfemie de carte, vă daţi seama ce-ar ieşi din mîinile lui Dan Negru!?