Am trecut de jumătatea festivalului de la Cannes şi filmele mari - cu excepţia lui Volver al lui Almodóvar - întîrzie să apară.
Aseară, proiecţia ultimului titlu semnat de maestrul finlandez Aki Kaurismaki şi intitulat Laitakaupungin valot (Luminile mahalalei - ca o trimitere la Luminile oraşului al lui Chaplin) a fost o dezamăgire pentru mulţi. Kaurismaki duce minimalismul atît de departe încît nu poţi să nu te întrebi ce ar putea urma după asta: un film cu cartoane decupate în loc de actori?! "Cartoane decupate" nu e o descriere exagerată: personajele sale n-au fost niciodată mai înţepenite, mai lemnoase (aşa cum există limba de lemn, ar putea să existe - iată! - şi personaje de lemn...); replicile sînt spuse de parcă ar fi telegrame expediate spectatorilor; "povestea", mai mult schiţă decît scenariu, este de o simplitate care, oricît de "poetică" şi de redusă la esenţă, nu poate ascunde faptul că imaginaţia lui Kaurismaki pare să fi secat, luînd cu ea "luminile oraşului" din celelalte, minunate, filme ale sale... Personajul principal (un fel de "prinţ-cerşetor" post-dostoievskian) coboară implacabil treptele decăderii sociale, parcă pentru a bifa - şi în acest film - obsesia lucrativă a cineastului finlandez pentru "nobleţea" umana a loser-ilor de pretutindeni. Cu un cîine mereu legat de un stîlp (există întotdeauna un cîine la Kaurismaki, iar caietul de presă prezintă genealogia tuturor!) şi o "femeie fatală" în care regizorul vede "cel mai malefic personaj de la Eve a lui Mankievicz" (o părere cît se poate de personală; Mr A.K. ar trebui să vadă, poate, mai multe filme...), Luminile mahalalei încearcă, în numai 80 de minute, să fie "un concentrat de Kaurismaki" - şi reuşeşte: filmul acesta e ca un mesaj în Braille povestind cinematograful maestrului fino-minimalist, trimis într-o capsulă spaţială cerşetorilor şi criticilor de film de pe Marte.
Ca întotdeauna, imaginea lui Timo Salminen este de o splendoare discretă, făcînd din acest film un obiect estetic plăcut ochiului... Păcat că nu vorbeşte!
Deocamdată, singurul film care a mai ridicat ştacheta Cannes-ului - din punctul meu de vedere - este un debut! Red Road - regizat de britanica Andrea Arnold - este parte a unui proiect Dogma (ei da, încă mai există!...) "năşit" de inconturnabilul Lars von Trier, care presupune crearea a trei filme turnate în acelaşi oraş (Glasgow) şi cu aceleaşi personaje. Punerea pe roate a acestui prim titlu din proiect a durat cîţiva ani (ceea ce ridică unele semne de-ntrebare cu privire la finalizarea lui), dar efortul a meritat: Red Road este un film care anunţă o cineastă puternică, în stare să se joace percutant cu mai multe coduri cinematografice (autorii "Dogma", fireşte, dar şi Haneke şi Egoyan au fost invocaţi aici - mai ales pentru că, în prima parte a filmului, ecranele camerelor de supraveghere sînt personaj principal). Deşi pare destul de laborios la-nceput, Arnold (ajutată şi de performanţa actriţei Kate Dickie - ea însăşi debutantă!) reuşeşte să te prindă progresiv în puzzle-ul unei poveşti de un tragism revelat abia la final, deschizînd perspective şi iniţiind ipoteze ca şi cum ar fi vorba de un "mind game"... Dar filmul are "carne" şi un feel, un fler pentru realismul brut şi brutal (descrierea "housing project"-ului glasgovian este perfectă!) care nu exclude, în rare răstimpuri, prezenţa unor momente de pură senzorialitate, aparent "gratuite" - ca în scena în care femeia-supraveghetor este supusă "experienţei vîntului" atunci cînd prietenul bărbatului pe care-l urmăreşte obsesiv (Martin Compston, puştiul din Sweet Sixteen al lui Ken Loach, filmat tot în Glasgow) deschide brusc fereastră apartamentului de la etajul 23.
Este genul acela de forţă cinematografică, lovindu-te direct în stomac - sau plesnindu-te peste ochii tăbăciţi de prea multe imagini şi prea puţin cinema -, care lipseşte din filmele unor "maeştri" precum Kaurismaki - sau a unor "viitori maeştri" (deja Cannes-onizaţi!) precum turcul Nuri Bilge Ceylan şi al său soporific (deşi atmosferic) Iklimler / Climate...
Dar despre acesta, şi altele, într-o corespondenţă viitoare.