După Marilena de la P7 de Cristian Nemescu, ieri au avut primele proiecţii şi celelalte două filme româneşti care ne reprezintă la Cannes. Am văzut A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu într-o sală a Market-ului, laolaltă cu producătorii, deoarece proiecţia lui pentru presă va avea loc mîine, din păcate în acelaşi timp cu vizionarea pentru presă a filmului Sophiei Coppola, Marie Antoinette. Apoi am văzut Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii de Cătălin Mitulescu în proiecţie de presă, în Sala Bazin, unde am văzut anul trecut şi filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu. N-a fost sala plină, dar nici goală, iar de plecat n-am văzut plecînd decît vreo două persoane.
E o coincidenţă că am văzut filmele tinerilor debutanţi în aceeaşi zi, dar nu cred că e o coincidenţă faptul că amîndouă se referă la aceeaşi perioadă de timp - Revoluţia văzută retrospectiv şi interogativ de Corneliu Porumboiu prin intermediul unei emisiuni TV care încearcă să răspundă la întrebarea dacă a fost ori nu revoluţie într-un mic oraş (nenumit, dar s-a filmat la Vaslui), respectiv anul 1989 şi Revoluţia tratate de Cătălin Mitulescu prin intermediul vieţii unei familii obişnuite a cărei fiică iubeşte fiul unui securist, în vreme ce fratele ei mai mic "plănuieşte" cu prietenii să-l omoare pe Ceauşescu. Va fi interesant să vedem ce reacţii vor suscita aceste filme la criticii şi distribuitorii străini, lipsiţi de repere afective sau de orice alt gen.
Personal, mi-a plăcut mai mult A fost sau n-a fost?, care mi s-a părut nu numai mai legat, mai bine jucat, cu mult mai mult umor, dar şi inedit în privinţa unghiului prin care se raportează la trecut. În ciuda unor imperfecţiuni ( mi s-a părut că actorii erau mai nesiguri în prima parte şi că începutul e mai lent), A fost sau n-a fost? e în primul rînd un film inteligent şi matur al unui tînăr care a fost şi mai tînăr la momentul Revoluţiei. Partea importantă a filmului e cea în care spectatorul se află în acelaşi punct cu aparatul fix ce transmite în direct, pe un post local de televiziune, comica dezbatere, atît de inutilă şi de ridicolă, în care cei trei protagonişti încearcă să afle, după 16 ani, dacă micul lor oraş de provincie, înnebunit de pocnitorile copiilor şi de pregătirile de Crăciun, a participat sau nu la schimbarea regimului. Unul dintre ei, profesor alcoolic plin de datorii (Ion Sapdaru), susţine că, alături de trei colegi, a manifestat în faţa Primăriei, dar pe rînd sună mai mulţi cetăţeni care îl contrazic. Alt profesor pensionar (Mircea Andreescu) recunoaşte că nu ştie nimic, pentru el Revoluţia amintindu-i de soţia sa, moartă acum, şi de cearta pe care acum o regretă. Directorul postului (Teo Corban), care are o legătură adulteră cu blonda de la ştiri, îşi supracompensează neprofesionalismul citîndu-i pe Platon (parabola peşterii) şi pe Heraclit, raportîndu-i la tema emisiunii. Filmul are un umor nemaipomenit, rîzi în hohote la fiecare mică găselniţă. Aparatul tremură, şarful dispare, invitaţii se poartă ca pe stradă, dar în spatele acestor poante se conturează un punct de vedere înţelept, nu numai asupra Revoluţiei, cît asupra istoriei în general. Ce contează dacă unii susţin cu pumnul în masă că au fost revoluţionari sau dacă alţii susţin contrariul? Oamenii nu sunt perfecţi, iar istoria nu se scrie după vreun cod moral. Ce rost are - spune tînărul cineast român - să ne bălăcim în propria mediocritate sau în frămîntări sterile?
Lîngă mine, distribuitorii rîdeau în hohote. A fost sau n-a fost? e românesc pînă la sînge, dar depăşeşte cadrul geografic sau istoric. El mi se pare uşor de citit, deşi lasă loc pentru interpretări pe mai multe planuri, dar şi spre viitor sau spre trecut. Corneliu Porumboiu mi-a spus după proiecţie că a dorit ca finalul să fie unul optimist. La final, tînărul operator TV spune din spatele aparatului că ce-şi aminteşte el este că la Revoluţie a fost "frumos şi linişte". Acesta e şi"statement"-ul cineastului care înţelege că spre trecut trebuie să te uiţi fără mînie, deşi nu fără umor. A fost sau n-a fost? mi se pare un film tot mai reuşit pe măsură ce se îndepărtează momentul cînd l-am văzut. Voi scrie mai pe larg despre el cînd mă voi întoarce la Bucureşti.
Cătălin Mitulescu abordează cu totul diferit epoca lui Ceauşescu. Împreună cu scenarista Andreea Vălean, el recurge la o punere a istoriei în ramele nostalgiei. Ceauşescu e personajul ăla pe care-l joacă tata (Mircea Diaconu) şi care apare caricaturizat într-o secvenţă onirică din debutul filmului. Cătălin Mitulescu nu e interesat în a face cronica fidelă a acelor vremuri şi nici în dezlegarea misterelor Revoluţiei. România nici nu prea e vizibilă în acest film. Autorul descrie mai degrabă universul interior al memoriei. Culorile sunt tandre, lumina blîndă, eroii trăiesc ca sub un clopot de sticlă, lipsiţi de drame adevărate. Pentru un român, ţara din film nu e România pe care o ştiau, chiar dacă elevele au cordeluţe şi toţi copiii mănîncă dimineaţa pîine cu gem. Filmul e uşor de citit de orice spectator în măsura în care priveşte istoria prin ochelarii coloraţi ai unui copil (Timotei Duma) sau prin cei neîncrezători ai unei adolescente(Dorotheea Petre). E puţin ciudată totuşi maniera romantică, nostalgică, a lui Cătălin Mitulescu, comparată cu realismul tăios al scurtmetrajelor sale. Filmul propune o viziune nostalgică asupra trecutului, şi ea lipsită de mînie ori de răzbunare. Ceauşescu trebuie aici omorît ca simbol, nu ca persoană, la fel cum e arsă maşina securistului din cartier (maşină care le final reapare intactă). Cei doi cineaşti români au făcut pace cu trecutul, chiar dacă în maniere diametral opuse - primul cu umor, al doilea cu nostalgie pentru vremea copilăriei, şi e bine că aceste două filme sunt văzute acum la Cannes, în anul în care Europa de Est e din nou în atenţie.
De altfel, azi a apărut în revista "Screen", sub titlul Porumboiu flies with Angels (Porumboiu zboară cu îngerii), un articol în care se vorbeşte despre noul proiect al acestuia, Despre îngeri şi păr, produs de Daniel Burlac şi de firma "42 km", împreună cu firma franceză Divine Productions, şi de un alt partener, austriac. Filmul are un buget de 1,5 milioane de dolari şi va fi filmat tot în Moldova, la anul. "42 km" se va implica şi în producţia filmului lui Cristian Mungiu, Povestiri din Epoca de Aur, precum şi în cea a lui 9 luni, în regia lui Napoleon Helmis. Ieri a fost pentru mine ziua românilor de la Cannes. O zi frumoasă. Era şi curios să aud ieşind din sală altă limbă decît româna.