Dintr-un exces în altul

Pe 24 ianuarie, Cristian Mungiu îşi lansa o carte de scenarii la sala Elvira Popescu. Asta chiar înaintea proiecţiei cu Occident, din cadrul Retrospectivei celor mai bune 10 filme ale anului 2002. Profitând de ocazie, a făcut o surpriză publicului, proiectând primul lui film realizat vreodată – E bine rău, un scurt metraj de studenţie, din anul I (1995).

A fost o surpriză plăcută în cel mai propriu sens al cuvântului, căci sala a râs cu lacrimi. Dar a fost şi o surpriză în sine (iarăşi în cel mai propriu sens al cuvântului), căci filmuleţul e uimitor din mai multe puncte de vedere. E un film ce te lasă să ghiceşti inteligenţa studentului şi a viitorului regizor (dacă, după Occident, ar mai fi avut cineva vreo îndoială că Mungiu e un regizor în primul rând foarte cerebral), un simţ acut al detaliului şi (la asta vroiam de fapt să ajung, într-un număr despre excese) un simţ deosebit al grotescului.

Există un paradox al societăţii româneşti: desigur că grotescul poate fi definit ca exces şi ca excepţie. În societatea românească însă, el e atât de prezent, încât devine o regulă, prin urmare nemaiputând fi considerat drept un exces. Menţinându-ne totuşi într-un sistem axiologic (să zicem) pan-european (căci mai toată suflarea românească tinde la integrare), ar rezulta, din cele de mai sus, că societatea românească în ansamblul ei este un "exces".

Dar să vedem despre ce e vorba în filmuleţ: o serie de interviuri, pe stradă, cu oameni "simpli", despre valorile naţionale, spiritul patriotic, raportarea la alte valori, dimensiunile istorice şi tot restul de discursuri patriotard-sforăitoare pe care 25 de ani de şcoală comunist-ceauşist-naţionalistă le-au insuflat învăţăceilor. Efectul pe care-l obţine Mungiu e un comic nebun. Există însă un punct foarte fragil şi, prin această prismă, filmul însuşi devine un exces: intervievatorul îşi alege (fie chiar acolo, pe stradă, fie la montaj) figurile cele mai pasoliniene, discursurile cele mai aberante, gângăvelile cele mai hilare, tocmai genul de oameni care se căznesc să exprime, cu greu, în limbaj de lemn, textele binecunoscute. Ajungând, inevitabil, la problemele greutăţilor personale pe fondul asupririlor la care a fost supusă ţărişoara atâta amar de vreme.

Astfel, filmul ar putea fi subintitulat foarte bine "studiu după Caragiale". Dar tocmai în acest punct el e vulnerabil: regizorul a avertizat publicul, înaintea proiecţiei, că e film de studenţie, cu multe stângăcii (inevitabil şi firesc, de altfel) şi că "oricum, nu e de ficţiune" (citez din memorie). Ori, dacă nu e de ficţiune, înţelegem că e documentar (excluzând genurile experimental, de animaţie, etc.). Doar că pentru un film documentar i se poate reproşa lipsa de obiectivitate – personajele au fost alese urmărindu-se crearea unui anume efect, de un comic grotesc, şi nu ca spectatorul să fie informat obiectiv, aşa cum s-ar cere de la un documentar. Aici intervine partea excesivă din filmul lui Mungiu.

Personal, prefer să iau filmul ca pe unul de ficţiune, ca pe un studiu de fizionomii (omagiu lui Pasolini) şi de mentalităţi (omagiu lui Caragiale). Şi în acest fel, însuşi articolul de faţă e un (voit) exces, căci îi atribuie regizorului intenţii pe care (probabil că) nu le-a avut şi-i caută nod în papură acolo unde (probabil că) nodul nu există.