Un film savuros - Occident

Prezent la Cannes, apreciat atît de public, cît şi de critică (de altfel, performanţă greu de conceput în cele mai multe dintre cazuri), laureat al Marelui Premiu la Festivalul Internaţional Transilvania de la Cluj (unde contracandidat era un laureat Oscar pentru cel mai bun film străin), Occident impresionează în primul rînd prin calitatea scenariului său, trei noduri epice împletite cu ingeniozitate, cu eleganţă, cu măsură pentru a evoca riguros, dar nu lipsit de un umor atroce ("Cum se înmulţesc bananele?" - "Am de reclamat un furt! - Ce-aţi furat?" etc., etc.) nu doar de limbaj, ci şi de situaţie, de nuanţe, de accente, de compoziţie (acea sticlă care-l loveşte pe Lucian în cimitir îşi dezvăluie tîrziu întreaga traiectorie). De la şarjă la absurd, de la ironia subţire focalizată pe instituţii - poliţie, adopţii, publicitate - la tonul amărui al disoluţiei poveştilor sentimentale (inclusiv sarcasmul prezent în sugestiile prezente în vînătoarea de străini, cu corolarul eroi-comic al italianului care doreşte să rămînă în România, deşi e născut în Mozambic) toate armele persiflării se focalizează pe raporturile tinerilor cu propria familie, cu prietenii, cu societatea şi cu tranziţia perpetuă a zilelor noastre.

Dacă toată povestea filmului porneşte de la un personaj absent - prietenul lui Lucian mort în Germania, toate axele narative se intersectează spectaculos, dar cu claritate, motivînd psihologii ataşante, personaje pitoreşti, raporturi umane precis racordate la destine ce par a fi dominate de atracţia unui vag Occident, generator de împliniri factice de neocolit. Dorul de ducă, lehamitea, saturaţia în faţa unui orizont (de altfel dat lipsă la apel) nu anulează perspectiva lirică, chiar dacă şi aceasta este uneori supusă tirului unui umor de calitate (cum ar fi irepresibila dorinţă de a scrie versuri - nu poezie - a unui personaj central din cea de-a doua poveste).

Măsura perfect stăpînită de Cristian Mungiu se vădeşte în absenţa caricaturii, în refuzul ridicolului, în firescul situaţiilor care generează prin acumulare un umor de tip special (parţial) întîlnit uneori şi la Nae Caranfil în filmele sale. Marea Măiestrie a lui Cristian Mungiu este demonstrată şi de perfecta stăpînire a actorilor, care îşi joacă caraghioslîcul vieţii cu virtuozitate, cu năuceli şi aere parcă sosite din cele mai reprezentative comedii ale lumii (- "Plouă?" - întreabă proaspăt resuscitata cu un lighean de apă Julieta Strîmbeanu după ce leşinase aflînd că fiul este mort (dar nu era el).).

Dintre cei mai cîştigaţi de acest film îi notez pe Alexandru Papadopol, Coca Bloos, Anca Androne, Dorel Vişan, Tania Popa şi Valeriu Andriuţă, de altfel credinciosul locotenent al cineastului şi în precedentele aventuri cinematografice de scurtmetraj.

Definirea treptată a personajelor, proces determinat de construcţia aproape geometrică a suportului epic, acumularea plină de sugestii a gagurilor ce dezvăluie spre final toate motivaţiile "eroilor" fără voie demonstrează calitatea unui autor complet, a cărui reuşită a fost bine mediatizată înainte de intrarea în circuitul comercial al filmului. Cristian Mungiu este o valoare sigură pentru filmul românesc contemporan; rămîne ca birocraţia producţiei cinematografice să fie mai rapid învinsă pentru materializarea viitoarelor sale proiecte. Dacă filmul Occident rămîne măsura valorii unui debut strălucit, să sperăm că şi viitorii debutanţi vor veni cu opere comparabile. Pînă una alta, filmul Occident este, începînd de la sfîrşitul lunii octombrie, în concurs la prestigiosul Festival international de la Montpellier, unde cred că va repeta succesul de public şi de critică de la Cannes.

Mergeţi, stimaţi spectatori, pentru două ore în Occident-ul lui Cristian Mungiu! Nu veţi regreta.