Cele trei sintagme de început au fost alese dintre replicile din piesă care au făcut "deliciul" publicului (dacă nu al întregului public, măcar al majorităţii!) şi au fost introduse aici la fel de gratuit cum au fost prezentate şi în spectacol. Utilizarea lor (în spectacol!) era binevenită, dacă era "posibilă şi necesară"; posibilă bineînţeles că era (doar odată cu intenţiile, teatrul şi-a pierdut şi ceva principii! - aşa că totul e posibil, nu?), dar necesară nicidecum. Cât poate fi de necesar ca un personaj aflat în mijlocul unui dialog să se întoarcă spre public şi să răcnească de trei ori "Ce penal!" pentru simplul şi unicul motiv că publicul a râs prima şi a doua oară?
Un element marcant al piesei este sexualitatea. O sexualitate care, în toate manifestările ei din spectacol (şi sunt destule!), reuşeşte să evite erotismul şi inocenţa. După câteva scene cu "swingeri" şi chiar şi un simulacru de orgie, mă întreb de ce s-a ales această prezentare a sexualităţii: una plină de atingeri şi de imitaţii de poziţii sexuale (ambele atât de stângaci executate, încât s-a pierdut orice voluptate, orice carnalitate, ca sa nu mai vorbesc de tandreţe şi senzualitate!). Astfel, în comparaţie cu mimarea nereuşită a vulgarităţii (crăcăneli, încălecări şi atingeri lipsite de dorinţă), mult mai de efect ar fi fost o simplă atingere sau un simplu sărut (fie ele animalice sau senzuale).
Pe lângă personaje şterse şi plictisitoare (puţine la număr), în spectacol, se perindă o sumedenie de fantoşe frivole. Personajele unidimensionale, complet neverosimile (aflate într-o lume care se vrea, în mare măsură, verosimilă!) şi al căror unic scop în existenţă (că viaţă nu e bine spus) e să provoace râsul publicului sunt cele care domină spectacolul. Ele sunt cele care dau spectacolului o latură grotescă (în sensul cel mai rău al cuvântului). Aceste "personaje" lipsite de orice urmă de profunzime se zbenguie, înjură gratuit, sting întrerupătoare cu lovituri de picior şi se laudă cum "freacă la bucile lu' aia!" (şi nu se referea la a freca cu mâna!). Ceea ce frapează cel mai tare este completa gratuitate a tuturor gesturilor de acest tip. Totul este de dragul entertainment-ului!
Impresia de gratuitate este dată nu numai de exagerări, ci şi de lipsa de sinceritate a personajele. Falsitatea acestora deschide calea umorului îndoielnic şi închide pe cea a comunicării adevărate dintre actor şi spectator. Dispersate de-a lungul spectacolului, cele câteva momente chiar bune (unul implicând un voal de mireasă, altul o întrerupere a unei proiecţii de film) par discordante cu restul spectacolului, negăsindu-şi locul în cadrul general.
Poate că spectacolul ar vrea să fie mai mult decât entertainment. Doar că nu reuşeşte! Poate s-a vrut o terapie prin şoc, un spectacol care să şocheze ca, la sfârşit, să-şi dezvăluie adevăratele intenţii (măreţe) şi atunci să aflăm că, de fapt, piesa se vrea moralizatoare. Din păcate, după numeroase oripilări, spectacolul a pierdut dorinţa de receptivitate a unei părţi din public, iar cealaltă parte nu a dorit să recepţioneze nimic mai serios decât ceea ce primise în restul spectacolul. Orice mesaj ar încerca să transmită spectacolul, acesta se pierde pe drum. Nu poate răzbi prin falsitatea generală, prin umorul ieftin şi tâmp şi nici prin sexualitatea ostentativă,dar falsă, lipsită atât de carnalitate, cât şi de senzualitate. La fel ca erotismul, tragismul piesei se pierde şi el complet. Astfel sfârşitul, deşi trebuia să fie tragic (două morţi, un monolog melodramatic etc.), se fâsâie teribil, nereuşind să impresioneze, nici măcar să convingă.
Pentru toate acestea spectacolul nu are scuză!