Privirea interioară şi exterioară - a spaţiului spiritual şi al celui lumesc - este autentică, însă sinceritatea actului de a pune în oglindă lasă să se întrevadă când limitarea şi obtuzitatea personajelor, când teama lor cronică de a trăi.
Radu Afrim oferă o lume în care îngeraşii îşi fac cu promptitudine datoria de a (con)duce fiinţa. Este adevărat, însă că în cazul de faţă, îngerul este de împrumut, păzitor "al cartierului", nu al persoanei. Singura referinţă făcută la spiritualitate are figura kitsch / contemporaneizată a îngeraşului prins în sms-urile unui telefon mobil, angajat, probabil, într-o comunicare puţin altfel cu...divinitatea.
Personajul principal, Krum este un dandy de cartier cu o conştiinţă de sine care funcţionează în stare de latenţă şi care izbucneşte rar prin idealuri scriitoriceşti sau prin dorinţa obsedantă de strălucire spre care e atras cu repeziciune. Acesta este singurul personaj care încearcă o evadare din mlaştina plicticoasă de pseudo-prizonierat, dar se întoarce în cartierul unde nu se întâmplă nimic, după o călătorie în care nu a văzut nimic, cu nimic mai îmbogăţit, cu nimic drept cadou pentru mama sa şi cu nimic de povestit.
Asistăm la un joc de oglinzi multiple în care nicicând personajul nu este egal cu sine. El trăieşte când iluzia succesului în iubire, când satisfacţia meschină a manipulării sentimentale pe care i-o aplică Trudei, când grija sinceră pentru prietenul lui, Tugati, când durerea reprimată produsă de moartea mamei, durere pe care nu se simte în stare să o încerce. Amână mereu pentru că nu ştie să ia o decizie, pentru că îşi proiectează frica de a trăi într-un "poate mai târziu, acum nu".
Lipsa de viaţă trenează şi se aşterne ca un praf greoi peste cartier. Fiecare personaj vegetează aşteptând în modulul său, captiv în carcasele propriilor instincte. Tugati (bine jucat de I. Rizea) aşteaptă un răspuns la o întrebare stupidă: "Când e mai bine să faci gimenastică?", se fereşte de viaţă, aşezat fiind la adăpostul unei boli, când reale, când închipuite. Nu îşi doreşte un trai sincer, decât în momentul în care moartea îl priveşte galeş în patul de spital. Pentru el viaţa e o glumă proastă, încheiată într-o ironie grosolană.
Tahtin este iubitul de rezervă al Trudei, rivalul fără miză al personajului principal. Nu îşi asumă nicicând vreun răspuns al iubitei sale şi este oricând gata să i-o "împrumute" pe aceasta lui Krum. Colin Buzoianu îi dă personajului o candoare superbă şi o sinceritate rătăcită în naivitate. Personajul pare că nu cunoaşte termenul de "tragic", astfel că nu trăieşte această latură a realităţii personale. Doamna Krum (Mihaela Murgu) are aşteptări mari de la fiul ei, însă este extrem de limitată prin redundanţa ameninţărilor pe care i le face mereu fiului său. Felicia (Luminiţa Stoianovici) şi Dulce (Cristian Szekeres) aşteaptă întotdeauna încă o masă şi se definesc exclusiv prin stomacul - "frigider" la purtător. Cei doi actori fac un joc convingător, dus până în buza grotescului. Dupa (jucată extraordinar de Andrea Tokai) aşteaptă mereu un Făt-Frumos care să o transforme în regină (a en-gros-ului sau en-detail-ului, nu are importanţă) şi îşi leagă existenţa de imagini "perfecte" ale bărbatului perfect, "brici". Tswitsa (Luminiţa Tulgara reuşeşte să redea prin inflexiunea vocii şi a trupului frivolitatea personajului său) şi Bertoldo (interpretat foarte puternic de un Damian Oancea pe care cu greu l-am recunoscut în această ipostază) trăiesc exclusiv pentru potolirea instinctelor sexuale. Fiecare dintre personaje îşi susţine exclusiv "cauza", nimeni nu poate şi nu vrea să iasă din modulul său. La nivel scenografic (scenografia Krisztinei Nagy) - casele sunt "cutii" la vedere, violent colorate sau, dimpotrivă lipsite de culoare.
Limbajul personajelor relevă stereotipii şi clişee care marchează cuşca lingvistică în care personajele se lasă prinse: "lasă că rămâi tu fără mamă! este replica iterată de doamna Krum; Tugati este o placă defectă pe care nu se găseşte decât eterna întrebare cu multiplele opţiuni (avantaje şi dezavantaje recitate sub formă de turuială) legate de orele de practicare a "gimenasticii"; Cuplul Dulce şi Felicia nu ies din tiparul "Dar oamenii mai şi mănâncă". "Speranţa crapă ultima" - este un refren care apare de mai multe ori pe parcursul piesei (doctorul, Traian Buzoianu, face cu cinism această remarcă), însă, în mod ridicol şi trist personajele nu au la ce să spere, nu ştiu cum şi în ce să creadă.
Limbajul este agresiv, cu un decupaj puţin prea exact din realul prozaic, ceea ce dă spectatorului senzaţia de uşor disconfort, deşi este vizat comicul.
Imaginea lumii de suprafaţă este adâncită prin film. Sunt decupate secvenţe voluptuoase şi sunt proiectate autoreferenţial - personajele cartierului merg la film. Krum are o reacţie violentă la "viaţa" de pe ecran, negând cunoscuţilor lui posibilitatea de a trăi prin mijlocirea pânzei cinematografului, consumând iluzoriu fericirea actorilor. Krum înregistrează simulacrul unor existenţe care trăiesc în sfânta şi confortabila obişnuinţă.
Reprezentările foarte puternice, contrastante sunt menţinute de (diz)armonia dansului. El susţine articulaţiile piesei, cu atât mai mult cu cât este pe jumătate macabru, pe jumătate sublim. "Don't stop the dance!". Oprirea dansului echivalează cu oprirea pulsului. Viaţa este când o suită de banalităţi redundante, când o apropiere minunată de celălalt. Frumuseţea ar trebui să nu fie doar pojghiţă a corpului ("buze şi gene"). Sunt realizate suprapunerile de frumuseţi "la indigo" prin proiectarea unor prim-planuri fotografice. Pasiunea nebunească a tinerilor (conturaţi exemplar într-un rol colectiv) alternează cu lumea intens statică sau bolnăvicioasă. Dansul acestei lumi este grotesc, furibund, bacantic, funerar sau nupţial, în cazul în care toate acestea nu se suprapun, renunţând la conturile clare. Dragostea se consumă în grup, cu naturaleţe şi este prezentată drept fapt divers şi firesc al vieţii. Paşii tinerilor refac un traseu identic cu precedentul ce presupune schimbarea multiplă a partenerilor, prescrierea sexualităţii ca bun comun, banaliza(n)t prin lipsa selecţiei.
De altfel Radu Afrim se joacă extrem de fin cu ambiguităţile şi suprapunerile, creând piste false. Există o scenă a nunţii (pe care personajul nu reuşeşte să o ducă până la capăt şi desemnează pe altul în locul său) în care Krum, mirele în veşnică răzgândire, se dezbracă de haina costumului său şi, cu o privire tandră îl dezbracă şi pe Tahtin (aflat şi de această dată în stand-by pentru iubita sa). Scena este gândită cu mare rafinament, reuşind să dea peste cap orice încercare de predicţie a spectatorului.
Senzaţia după spectacol este că am asistat la montarea unui colaj imens în care multe dintre piese sunt asemănătoare, dar izbitor de diferite în natura lor.
Krum
de Hanoch Levin, trad. Diana Iliescu,
regia Radu Afrim,
cu: Victor Manovici, Ion Rizea, Mihaela Murgu, Daniela Popa Bostan, Tokai Andrea, Luminiţa Stoianovici, Cristian Szekeres, Colin Buzoianu, Cătălin Ursu, Luminiţa Tulgara, Damian Oancea, Traian Buzoianu, Paula Frunzetti şi elevii Colegiului Naţional de Artă "Ion Vidu"