Krum, căsătoria dintr-o viaţă adevărată

Pe un ecran care aminteşte de cinematografele în aer liber se proiectează câteva secvenţe dintr-un film erotic. Se-ntâmplă într-o sală fiţoasă de teatru şi tu, surprins, te îndrepţi atent în scaun. Din întuneric se aude o voce:
"Aşa, proiecţionistule, fă întuneric, să nu ne mai vedem, să nu trebuiască să ne privim în ochi. Noi privim ecranul în întuneric, ne înecăm regretele, umilinţele... măcar două ore. Ne imaginăm că suntem frumoşi, că tipele goale sunt cu noi, că maşinile sport şi casele cu grădină sunt ale noastre. Două ore de viaţă adevărată!"

Laşi să treacă "incidentul" pe lângă tine. Puţin mai devreme n-ai protestat nici la doi calici, soţ şi soţie, care trăiesc din pomeni, nunţi şi botezuri. Vorbeau de lângă tine, dintre scaune, despre aperitivul pe care n-ar trebui să-l rateze. Ea a şi spus în gura mare că el - aşa gras, urât şi ciubucar - nu trebuie părăsit pentru că e "sigur că da-ul" ei. Bărbatul care îi acceptă totul, chiar dacă nu e de acord.

Ai râs de femeie, în întuneric. Ai râs şi de un alt bărbat, pe jumătate ipohondru, pe jumătate bolnav. E căsătorit cu o urâtă care-l opreşte brutal din conversaţii. E amuzantă când strigă "gura!". Dar e compensatoriu, pentru că ai râs şi la replica lui către un prieten: "Spune-i nevestei mele să vină să-mi plângă la scăfârlie când mor, face parte din căsătorie".

Te-ai distrat şi la jocul unor puşti cu o minge de fotbal. Ăia micii au pus de o miuţă, doar că mingea pe care o foloseau era înfăşurată într-un văl de mireasă. L-au primit de la o tânără care s-a căsătorit cu unul care o iubeşte mult, deşi ea îl doreşte pe altul. Ea a vrut să intre în rândul lumii, iar soţul iubitor o să spună peste ceva vreme: "Îi frământ bucile în fiecare noapte ca un brutar obligat să rămână peste orele de program."

Din locul din care priveşti fotbalul cu voalul, pare că nunta e un joc şi că, în lipsa iubirii, căsătoria e o obligaţie de familie (şi de societate). Trebuie doar să ai grijă să prinzi mingea potrivită, dar ai foarte mari şanse să o scapi printre degete (sau printre picioarele desfăcute). Dar te simţi confortabil că acolo mai e unul, gălăgios şi rebel, Krum, care gândeşte la fel ca tine. Doar că frumuşelul Krum îl întâlneşte pe unul care-i spune: "Să pui cenuşă peste iubirile sfârşite sau lăsate-n coadă de peşte, la care ai visat... fără să le trăieşti. Să nu te opui, să nu suferi, aşa începi să mori." Şi ţie îţi piere râsul.

De fapt, ştiu că n-ai fost în sala aceea cu filmuleţul erotic şi oamenii trişti care te făceau să râzi, dar e greu să nu-ţi recunoşti gândurile măcar într-o secvenţă din cele de mai sus. Aşa că hai până la Timişoara ca să vezi Krum, o poveste la care o să ţi se facă ruşine că râzi pe ascuns de alţii, fără să te mai gândeşti că ai putea fi oricând în locul lor. Un spectacol în regia lui Radu Afrim care-ţi dă, fără să ştii cum, o energie specială încât îţi doreşti al dracului de tare să-ţi trăieşti viaţa, nu să fii voyeur / spectator.

Sigur, tu ai putea să nu vezi piesa; să stai acasă, să ai grijă să nu scapi "mingea" pe care ai prins-o, să vezi cum se desumflă cu timpul şi, din când în când, să te uiţi - pe întuneric - la un film. Erotic. Ca să ai două ore de viaţă adevărată.

Dar, în caz că nu ajungi la piesă, e bine să ştii cum se termină discursul spus peste film. "Hopa sus, căcănarilor! Nu v-ar fi ruşine... să trăiţi!"

---