Krum îşi doreşte să scrie o carte.
Krum speră să plece pentru totdeauna din cartierul de căcat în care trăieşte. Krum speră să iubească. Cîndva. Într-o zi. Mai tîrziu.
Afrim face din Krum un băiat de cartier revoltat, cu mîinile legate de ratare şi cu bustul gol.
Krum vrea mai mult.
Afrim îl închide pe Krum în camera iluziilor terciuite. În acvariul frustrărilor carnivore. Dar îl lasă să şi sară. Pe o foaie de hîrtie care poate transforma visele din cuvinte în realitate.
Afrim scanează pe bucăţi, realist şi poetic, cu sensibilitate şi brutalitate, coşmarul neputinţelor unui tip încolăcit pe sîrma minusurilor. - orizont, - împlinire.
Afrim face un spectacol tare despre ratare.
Un grup de tineri se sărută şi se pipăie. Se cheamă şi se desprind rapid unii de ceilalţi. Ca într-o secvenţă filmică a deraierilor afective. Uneori, beauty is deeper than the skin. De cele mai multe ori însă, nu.
Lumea din jurul lui Krum e un inel al plictiselii, un cerc al ne-întîmplării. Al sufocării în la fel. Un loc-cavou din care poţi să pleci, dar la care nu ai cum să nu te întorci pentru că îi aparţii fundamental. Singurele jucării cu care te poţi juca sînt încrustate pe pereţii acestei lumi. Spectacolul lui Afrim îi realit-izează eşecurile bumerang. Senzaţiile difuze, profunzimile blurate care înlocuiesc ceea ce, de fapt, personajele trăiesc, adică aproape nimic.
Krum e o verigă a lanţului celor slabi pe care Afrim ştie atît de bine să-i arunce în ring: Adam Geist - Maxim (Plastilina). Evoluţia lui e din gol în mai gol, cum spune unul dintre personajele din Plaja regizorului. Prietenii lui sînt şi ei nişte neputincioşi.
Tugati este bolnavul mintal din care Ion Rizea face un personaj de o inocenţă disperantă şi irezistibilă, de un comic filtrat prin orificiile dilemei tragice de care nu poate scăpa: cînd e mai bine să faci "gimenastică". Moare cu ochii în vidul unei lumi care îi face din ce în ce mai rău. Dupa, soţia lui Tugati, răţuşca cea urîtă pe care Andrea Tokay, o actriţă cu o forţă scenică extraordinară de implantare în esenţa personajelor, o transformă în cel mai acaparator personaj de pe scenă, e şi ea o dreamer care îşi abandonează soţul pe moarte şi pleacă să vîndă într-un supermarket, fascinată de ideea şirului de bărbaţi care vor trece pe la casă. În universul lui Krum, compromisurile sînt mai puternice decît dorinţele. Nu însă atît de puternice încît să altereze şi să ecraneze tot ce vrei cu adevărat. Chiar dacă te consumă, nu-ţi ard şi ultima speranţă: că poate, într-o zi, vei găsi ce cauţi. Krum (încă nu destul de puternic emoţional Victor Manovici) fuge de la propria nuntă cu Truda, pe care îi este imposibil să o iubească (rîsul Danielei Bostan se transformă instantaneu în plîns, într-una dintre cele mai intense scene din spectacol) şi îl îmbracă cu hainele lui pe Tahti.
Stingher, răbdătorul perfect, cîştigătorul a nu se ştie ce, căci Truda nu-l iubeşte (laturile triunghiului sînt de fapt drepte paralele), Tahti (jucat foarte bine de Colin Buzoianu în cheia celui care nu are altceva de făcut decît să aştepte şi să-şi frămînte la rîndul lui speranţa că va fi iubit) e şi el un loser în cartierul general al voalului de nuntă care devine subit broderie de înmormîntare. Nunţile la care aleargă cuplul grotesc Dulce şi Felice, interpretaţi excelent în "penalitatea" lor de Cristian Szekeres şi Luminiţa Stoianovici, sînt cu un picior în moarte. Scenografia aerisită a Krisztinei Nagy compartimentează în fundal trei încăperi, cu plante, pat, scaun, ca trei scoici ale cartierului clinic.
Lumea lui Krum este senzuală şi crudă, epidermică pînă la uitare, proiectată pe ecranul unei iluzii: filmul fericirii cu care toţi se identifică. Afrim ştie să o îmbrace şi să o dezbrace.