Poveştile periferiei - Krum

Cei care au ceva de spus ne vorbesc, mereu, despre acelaşi lucru. Ne imploră să înţelegem, sunt umili şi insistenţi. Iată-l, de pildă, pe tautologicul Radu Afrim, meşterindu-şi proiectul, văzându-şi de treabă, iată-l în Adam Geist, în Plastilina, în joi.megaJoy şi în Krum. Iată-l lansând un unic mesaj, simbol după simbol, ca în Morse.

În Krum, ca şi în celelalte piese ale lui Radu Afrim, periferia îşi spune poveştile. Periferia e fragilă, ermetică şi scăldată în razele unui soare propriu (care ar putea fi chiar un reflector). Aţi ghicit: Krum, cel care ar putea fi orice (chiar şi un genial scriitor), cel care ar putea avea orice (chiar şi o nenăscută femeie-prototip), nu va pleca niciodată de aici. Pentru că orice potenţialitate se opreşte la graniţele acestei lumi. Dincolo nu mai poţi deveni nimic, dincolo eşti, pur şi simplu, iar a fi doar ceva sau cineva, a nu putea fi Tot (măcar la nivel de proiecţie) este o moarte. În jurul lui Krum, precum faldurile unei mari rochii cu model complicat, se învârte lumea lui: mama, fragilul ipohondru (Tugati), femeia care îl iubeşte (Truda), un cuplu grotesc (Dulce şi Felicia), o urâtă (Dupa), un pseudo-rival (Tahti) şi alţii. Fiecare dintre aceste personaje repetă, in nuce şi cu diferite grade de vizibilitate, drama lui Krum. Toţi, inclusiv Krum, sunt instanţe ale aceleiaşi paralizii, în ciuda vieţii care colcăie şi care îi stăpâneşte. Periferia lor e o lume în care nu există decât o singură certitudine: ciclul (vezi scena în care, pe patul muribundului Tugati, Truda geme, cuprinsă de primele dureri ale naşterii).

Metoda lui Afrim m-a dus cu gândul la Amarcord-ul lui Fellini: spargerea sensului mare în scena minuscule, lucrate în filigran şi de un umor nebun. Ca o contrapondere, ele se întreţes cu alte momente, patetice într-un mod asumat. M-a mirat de fiecare dată arta lui Radu Afrim de a folosi patetismul într-un mod constructiv, convergent, evitând artificiul.

Un alt element care mi-a atras atenţia a fost modul ingenios în care Afrim manipulează punctul de vedere al spectatorului, jucându-se minunat cu distanţele. Privirea noastră face uneori zoom, capabilă să depisteze cel mai fin detaliu, iar alteori se distanţează brusc, devenind panoramică şi integratoare, cuprinzând dintr-o dată lumea de pe scenă, ca pe un tot semnificant (vezi momentul în care toate personajele dansează, dezbrăcate parcă de orice destin individual, pradă muzicii, cărnii şi vieţii - un pseudo-final à la Afrim). Şi totul fără mişcări de cameră!

Ca o concluzie, îmi pare că Radu Afrim îşi construieşte propriul context, iar Krum, spectacolul său de la Timişoara, se încadrează perfect în toată această coerenţă. Afrim a ales câteva din tristeţile lumii pentru a se ocupa de ele, pentru a le da chip şi pentru a le asmuţi apoi, asupra noastră. Mergeţi la Timişoara, Krum va muşca puţin din voi!

---