Cu același automatism puțin zevzec începe și filmul: o cameră care nu știe încotro să se îndrepte. Ce poveste să preia din peisajul bucureștean, plin de oameni aferați prinși în tot soiul de activități cotidiene, dar care în tot acest tămbălău agitat și-a pierdut puterea de atracție. Așa că nimeni și nimic nu mai are masa necesară pentru a exercita gravitația asupra camerei. Futil e efortul de a face focusul camerei, de a o concentra împreună cu sora ei, girafa de sunet (boom), suficient de mult pentru a spune povestea unui individ.
Sau, dimpotrivă, regizorul nehotărât din spatele camerei, căci despre el e vorba, pare să fie hotărât că viața fiecăruia dintre ei scapă efemer oricărei încercări a artei cinematografice de a surprinde absurdul și plinătatea existenței umane. Așa că s-a hotărât la o atitudine blagiană, să nu strivească corola de minuni ale poveștilor bucureștene.
Prima atitudine ar fi aceea de lehamite. A doua de sfială.
Momentul este depășit când, în cele din urmă, cameramanul își ia inima în dinți și începe să urmărească un tânăr care are mâna dreaptă înfășurată într-un bandaj însângerat. Cârligul a funcționat și pentru noi: ne-a atras atenția.
Aflăm rapid că tânărul (Ștefan Mihai) este un actor care își caută vocația. Nu și-a găsit-o încă, așa că o face pe clovnul improvizat: imită câte un trecător până când acesta, scos din sărite, mai are puțin și sare la bătaie. Nu se întâmplă asta, dar între timp se combină cu o femeie (Alice Cora Mihalache) care nici nu îi refuză avansurile îndrăznețe și nebunești, dar nici nu-l încurajează direct. Vom afla apoi și despre sacrificiile pe care ea le face pentru tratamentul fetei sale.
Facem cunoștință și cu Leni (Carina Lăpușneanu, într-un rol excelent), o puștoaică de nouă-zece ani, plină de viață și imaginație, care înfrumusețează griul urban prin tot felul de inscripții de genul "Leni a fost aici". În momentul în care ne îndrăgostim de personalitatea plină de culoare a acesteia, ca și de îmbrăcămintea ei la fel de colorată, un detaliu ne atrage atenția: colegii ei de școală o apelează "chelioasa". Din păcate, bănuielile negre nu sunt lipsite de fundament!
Între cei doi inadaptați, tânărul adult care nu își găsește vocația și fata care încearcă să trăiască la maxim orice clipită, se înfiripă o prietenie frumoasă, așa cum era de așteptat, de altfel. Căutările lor comune au de-a face cu arta, înțeleasă ca o exprimare spontană, colorată, a sinelui, care este chemată să înfrumusețeze, să aducă un pic de viață și sens într-un univers citadin bucureștean destul de fad.
Țesutul urban se dezvăluie ca un personaj secundar, zidurile cu graffitti fiind filmate în așa fel încât culorile acestora să iasă puternic în evidență, așa cum ies, de altfel, și culorile mașinilor sau ale îmbrăcămintei protagoniștilor și trecătorilor. Atenția deosebită acordată acestor detalii de scenografie face ca filmul să aibă o imagine frumoasă, reușită, care nu cade nici în capcana atmosferei de reclamă, dar nici în cea caracteristică realismului gri. Poate că nu se poate face o legătură directă, însă reacția contra-culturală și disperată în fața urâțeniei griului (post-)comunist este aceeași cu cea documentată într-un documentar recent despre care am scris - De ce scriu ăștia pe pereți (r. Alin Boeru, 2024).
Regizorii Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Șarga gestionează cu meșteșug mizanscena și sunetul în Unde merg elefanții / Where Elephants Go, pledând astfel pentru o calofilie urbană. Chiar dacă pe alocuri devine artificială, fără să supere, imprimă un optimism măsurat și credibil ansamblului.
În același timp, însă, filmul suferă de unele stereotipuri care par luate din banca de idei de-a gata a scenaristicii și care exprimă o enclavizare artistică și oarecum auto-reflexivă.
Suferinda este o fetiță, ca și cum boala unui băiețel ar fi fost un pariu riscant. Mama ei trebuie să se sacrifice și ca lucrătoare sexuală, căci dacă ar fi fost o femeie de serviciu grasă și din minorități etnice, iarăși filmul ar fi smuls mai puține lacrimi. La fel, masculul toxic din poveste (Richard Bovnoczki), cel care o abuzează sexual pe mamă, este, cum se putea altfel, nimic altceva decât un regizor abuziv, ca și cum dacă ar fi avut o meserie banală nu ar fi produs același efect.
Cu toate acestea, Unde merg elefanții / Where Elephants Go este o producție românească realizată minuțios, chiar dacă manierist, cu multe partituri izbutite, care oferă o dramă acaparantă unei felii largi din middle class-ul românesc.