Pe scurt despre trei filme din competiţia oficială

Lights in the Dusk de Aki Kaurismäki, Il Caimano de Nanni Moretti şi L'Amico di Famiglia de Paolo Sorrentino.

Întâmplător, au mai multe în comun în afară de faptul că sunt filmele văzute de mine ieri. Trei filme, trei bărbaţi, trei tipuri de tristeţe. Şi trei blonde.

Să le luăm pe rînd.

Începem cu Kaurismäki. Bărbatul din filmul lui e probabil cel mai singur om din lume. Iar regizorul finlandez e obişnuit să povestească despre singurătate, după The Man Without Past. De data asta, eroul, pe numele lui Koskinen (am spus numele, pentru că prenumele nu i-l cunoaşte nimeni) e un agent de pază nocturn şi prin meserie îşi explică faptul că oamenii nu se apropie de el (deşi e mai degrabă invers), intimidaţi de răceala şi uniforma lui. Iar blonda care îi apare ca din senin la masă nu a venit să-l salveze, ci dimpotrivă, să se folosească de fidelitatea lui canină şi de cheile de paznic pentru a prăda un magazin de bijuterii, după un plan bine pus la punct (dar însăşi ideea de plan diabolic complotat împotriva lui, un anonim absolut, fără prieteni, pare să-i placă lui Kostiken într-un fel: înseamnă că totuşi cineva se interesează de persoana lui). Un film în care oamenii nu se ating, doar se privesc. Iar privirile sunt de două feluri: a lui Kostiken (incredibil de tristă, suportând la nesfârşit răutăţile celor din jur, fără nici cel mai simplu gest de împotrivire, ba întorcând şi celălalt obraz, o privire care nu înţelege de ce fac oamenii lucruri rele, o privire extrem de intensă, de parcă personajul ar încerca să-şi iasă din piele prin proprii ochi) şi a celorlalţi: rece, batjocoritoare sau acuzatoare, de la caz la caz, singură înţelegătoare (şi pe care nu prea o acceptă) fiind a vânzătoarei de la rulota cu hot-dog. Singurul moment în care reuşeşte să împartă ceva cu un om e în final, când, pe moarte, strânge mâna vânzătoarei în mâna sa. Un film puţin naturalist, care povesteşte frumos şi coerent ceea ce povesteşte.

Nici bărbatul din Il Caimano, Bruno, nu înţelege prea bine ce i se întâmplă, deşi e ceva "mai integrat" în societate: are soţie, copii, datorii la bancă. Tristeţea lui, pornită de la despărţirea de nevastă (frumoasă, blondă şi interpretă principală a ultimului său film - catastrofal - "Cataracte"), e exprimată mult mai colorat, cu vervă italiană, de către Silvio Orlando. Filmul povesteşte lumea în năruire a bărbatului care parcă-şi scapă întreaga viaţă printre degete şi îi imprimă angoasa (a unuia dintre copii) de a nu găsi în mormanul de bucăţi tocmai piesa necesară finisării figurinei lego pe care te-ai apucat s-o construieşti. Nanni Moretti se povesteşte şi se justifică şi pe sine (perioada în care a neglijat cinema-ul pentru implicarea politică împotriva lui Berlusconi) în acest film. Şi alege să apară din nou şi în ipostaza de actor, dar de data asta nu în propriul rol, ca în Jurnal intim, ci dimpotrivă, în rolul "duşmanului". El joacă "rolul rolului lui Berlusconi" (îl interpretează pe fostul prim-ministru italian în filmul produs de Bruno). Un film foarte personal, un fel de "dare de seamă" a activităţii lui Nanni Moretti din ultimii 5 ani, dar un film care conţine mai multe filme, poate din teamă de a alege.

Şi ajungem la Prietenul de familie. Personajul principal, Geremia de' Geremei, e fabulos. Are 70 de ani, locuieşte împreună cu mama sa, imobilizat la pat şi e construit din "cele mai" libidinoase detalii imaginate vreodată. Tot filmul poartă, agăţată de mâna în ghips, o pungă fluturândă în care strânge toate obiectele găsite pe stradă (pentru recuperarea cărora are chiar şi un aparat special). Când transpiră, îi curg pe faţă picături colorate de la vopseaua de păr. Are unghia de la degetul mic lungă, luungă şi galbenă. Are o întreagă colecţie de citate filozofice culese din revista Reader's Digest, pe care le plasează la momentele potrivite. E un Shylock mai nou, care împrumută bani cu dobânzi imense comunităţii, pe post de garanţie preferând tinere frumoase. Ca recuperatori are 2 gemeni cărunţi şi ciudaţi. Până la urmă e jefuit de toată averea (strânsă cu o constanţă bolnăvicioasă de avar balzacian) de către singurul amic, printr-un plan la care participă cu brio şi o frumoasă blondă. Dar supravieţuieşte, aflându-şi resursele în multitudinea de tipicuri dezgustătoare care îi compun existenţa (şi pe care ochiul regizorului le exhibă cu sadism). Filmul e foarte nou şi îndrăzneţ (regizorul are 36 de ani) şi oarecum grandios în maniera în care duce povestea până în absurd, până când nu mai are ce povesti. Are curajul de a apropia ecletismul foarte tare de graniţa kitsch-ului (oarecum înrudit cu Jakubisko) şi de aici apar imagini noi, îţi dă senzaţia că a inventat ceva. Şi mai e curajos în sensul de pur artistic, lipsit de orice aluzie socio-politică la actualele angoase colective.