Autoexilul definitiv - When the Phone Rang la BIEFF, 2024

When the Phone Rang, 2024, de Iva Radivojević, este un eseu vizual pe tema timpului pierdut, oprit în loc la ora precisă a risipirii copilăriei, din rațiuni politice (destrămarea țării), personale (moartea bunicului protagonistei) și anatomice (instalarea menstruației acesteia).

Este ora 10:26, dintr-o zi de vineri a anului 1992, când Iugoslavia încă mai există, deși se scufundă în neființă, încet, odată cu moartea bunicului adolescentei, anunțată telefonic în acel moment. Bunicul este un fost colonel de armată, ieșit la pensie din "Jugoslovenska narodna armija". Familia protagonistei se pregătește să părăsească definitiv țara intrată în declin ca urmare a războiului și conflictului facțiunilor mafiote care șantajează pe oricine, folosind amenințări și intimidări. O țară unde serviciul public de apărare a sucombat.

Implicarea tatălui în facțiunile mafiote este neclară. Doar mâinile sale apar, fumând nervos (în Balcani, se fumează mult). Banii tot mai devalorizați de inflație sunt folosiți la achiziționarea de arme, nu de pâine. Benzina a fost suprimată, devenind marfă de contrabandă.

În peisajul tot mai tulbure, fetița se străduiește să învețe engleză, în așteptarea statutului de emigrant care se prefigurează, deși nu se știe destinația. Între timp, cântă la pian, ascultă yugorock, trăiește intens pe muzica trupei Zana, se desparte de vechii prieteni, de propria stradă, de școala gimnazială și de propriile plete, cedate unui frizer cu foarfecă castratoare.

Cadre lungi de arhitectură iugoslavă se succed, lent, trecând de la brutalism la modernism, apoi la baroc imperial, de factură austro-ungară.


Filmul este o elegie dedicată bunicii, cu care legăturile au rămas telefonice și, apoi, au încetat definitiv. Telefonul cu fir, purtător de vești proaste, dar și de muzică de pianină, cântată live, este un laitmotiv nostalgic al altei epoci tehnologice, când casetele VSH se restituiau la centrul de închirieri, complet derulate și corect introduse în coperta lor. În socialismul lui Tito, necunoscut celor născuți după 1995, copiii mergeau la școli cu nume de partizani, precum cel al eroului Ivo Lola Ribar, educați fiind să nu plângă. Epoca ce i-a pus capăt revarsă, în mod compensatoriu, lacrimile suprimate o întreagă perioadă istorică, fericită în rațiunea ei. Sunt lacrimi care ridică nivelul planetar al mărilor și oceanelor, acum străbătute către alte continente. La întoarcerea din autoexil, lumea rămasă în urmă va înceta să existe. Odiseea către vechea patrie, pierdută, este o boală: "Ti si sav maoj bol" (Tu ești durerea mea).