Documentar poetic - Maia - Portret cu mâini la BIEFF, 2024

Platon avea o teorie aparte despre educație: nu învățăm cu adevărat ceva nou, ci sufletele noastre, coborâte prin naștere din lumea ideilor, nu fac altceva decât să-și reamintească ceea ce știau deja acolo sus. A învăța, așadar, nu înseamnă să te duci în exterior, ci în interior: din stimularea exterioară a interiorului sufletesc provine avansul în cunoaștere. Alexandra Gulea urmează parcă aceeași direcție și se documentează pe ea însăși în calitate de artistă aflată în căutarea unor rădăcini familiale aflate în pragul dispariției. Se afundă într-o călătorie care se desfășoară sub apa oniricului, mai degrabă decât în aerul clar al conștiinței istorice și a cronologiei clare.

Căci Maia - Portret cu mâini este una dintre acele producții cinematografice în care înțelegi foarte bine dorința de comunicare a autorului chiar fără să cunoști detaliile poveștii, unde limbajul trecutului îți vorbește la fel de clar și de alunecos ca și cum ar veni din propria familie, punându-ți totuși, în fața ochilor, o poveste de viață a unor pribegi de care doar ai auzit.


Din această lipsă de legătură și dorință de a trece hăul astfel căscat între generații vine farmecul emoțional și subiectiv al filmului. Pentru că asemenea Alexandrei, fiecare dintre noi am avut un bunic sau un străbunic care a hălăduit sau a pribegit prin frământatul secol XX, dar a cărui poveste a rămas adesea nespusă și trebuie căutată prin arhive, fie ele scrise, sau, mult mai rar, audio-vizuale.

Subiectiv, trebuie să recunosc că dacă limba aromână mi se părea mult mai departe de română al cărei dialect este, mai puțin inteligibilă, aromâna din acest film mi-a părut destul de clară. De exemplu, "miala" este cuvântul aromân pentru "mioară" sau "oaie". De altfel, oile sunt un detaliu repetitiv în film, pentru că reprezintă ceva mai mult decât simple animale de producție: o formă de asigurare mobilă împotriva calamităților, ceva care seamănă ca funcție ca un colateral bancar. Nu este nici o legătură mistică, mioritică, între om și animal, ci asigurarea nomadului că ziua de mâine nu-i va aduce înfometarea sau sărăcia completa.

Soarta aromânilor, căci acesta este fundalul istoric al filmului, este o lacună majoră în mentalul românesc, dar, trebuie spus, filmul introspectiv al Alexandrei Gulea nu va face mai mult decât o foarte generală și subiectivă jalonare. Oferă unele elemente cu caracter istoric, cum este, de exemplu, genocidul aromânilor din partea atât a grecilor, cât și a bulgarilor, încă unul din excesele naționalismului fanatic de secol XIX continuat cu încă și mai multă ură în veacul următor.

Filmul cuprinde elementele strict necesare pentru o citire politico-istorică a comunității aromâne, însă este mult mai mult. Povestea Maiei intersectează condiția de minoritar care trebuie să se mute de două ori, o dată din Munții Pind în Cadrilater, apoi, mai departe, în sudul României pentru a ajunge în cele din urmă la București, cu cea de femeie care a intrat într-o căsătorie aranjată de părinți și apoi a reluat întregul ciclu al maternității cu pierderi dificile și numeroase cauzate de situația precară.

Adesea, Alexandra Gulea își închipuie, evocă, se întreabă cum trebuie să fi fost viața bunicii sale, mai degrabă decât să cerceteze în mod sistematic, științific, ceea ce s-a întâmplat. Nu face însă nici un film antropologic, în care să ni se prezinte comunitatea aromână, cu modul ei de viață, cu tradițiile ei, cu riturile de trecere sau cu viziunea lor asupra vieții. Bunica ei este un protagonist-narator eluziv, căci istoria sa personală, ca membră a unei minorități prigonite și pribege, ca femeie care a suferit, născând mai mulți copii morți prematur, este mai degrabă declanșatorul decât motorul acestei rememorări.

Maia - Portret cu mâini este un film care, depășind programatic convențiile liniarității documentarului clasic (îmbină bucăți din arhiva video personală cu fragmente remasterizate ale unor filmări de la începutul secolului XX imortalizate tot de niște aromâni, frații Manakia, cu multe reinterpretări creative, cu măști și cu costume fantastice), te face să contempli istoria nu ca timp, ci ca durată și memorie. Nu succesiunea evenimentelor este urmărită, deși, așa cum am spus, este marcată în linii mari, ci durata acesteia asupra unei persoane. Istoria nu este "cum a fost", ci "cum trebuie să fi fost", rezultat al empatiei dintre nepoată și bunică, pe de o parte, și feminine pe de altă parte, suprapusă peste marile frământări și dureri ale secolului trecut.

A documenta nu înseamnă aici a înregistra obiectiv ceea ce s-a întâmplat cuiva sau unei comunități, ci înseamnă a reflecta din poziția artistului legat prin legături de rudenie, dar în realitate, vagi, de o linie de sânge care are din ce în ce mai puțină acoperire culturală și lingvistică. Căci cultura aromână a trebuit să se zbată, adesea cu puțin succes, între culturile naționale care s-au construit organizat ca o armată, adesea la fel de violent, în acest colț de lume.

Așadar, în această sfială față de istoricitate și încredințare fără rezerve în puterea metaforei, a simbolului, a metonimiei de a spune adevărul, rezidă forța acestui film. Producția Alexandrei Gulea este foarte diferită de creația tatălui său, Stere. Așa cum recunoaște și singură în film, îi lipsește pasiunea pentru dramaturgie a părintelui său. Reușește însă să aibă o infuzie majoră de poezie picturală, care recomandă acest film drept un extraordinar exercițiu de meditație personală și istorică.