Viața reală - Alice On & Off la Astra Film Festival, 2024

Recunosc faptul că Alice On & Off nu este o vizionare confortabilă și cu toate acestea pare să emane izul unui context prea puțin ieșit din comun - spun asta pentru că e aproape imposibil să privești documentarul Isabelei Țenț fără să te gândești măcar pentru câteva secunde că te uiți într-o oglindă pe care vrei să o spargi. Cu atenția binemeritată a festivalurilor internaționale, filmul surprinde narațiunea sinuoasă și incompletă a unei adolescente care încearcă să supraviețuiască sub eticheta unor roluri cerute și necerute de o societate care continuă să dezamăgească.

Povestea tinerei nu începe odată cu filmul, ci culminează în incipitul acestuia: un apartament inundat de absența lui Alice, care a dispărut împreună cu fiul său, lăsându-l în urmă pe Dorian, tatăl copilului, un bărbat de peste cincizeci de ani. Odată cu întoarcerea narațiunii în minus, documentarul aduce în prim plan două problematici fundamentale: relația dintre minoră și Dorian și parcursul prin care adolescenta ajunge o tânără femeie. La o primă vedere subiectul portretizat conduce firesc discuția în sfera grooming-ului sexual, o faptă care iese tot mai mult în evidență în ultimii ani și care provoacă un soi de respingere automată - lucru care nu ameliorează în vreun fel problema. Acesta este și motivul pentru care filmul Isabelei Țenț se individualizează, pentru că reușește să potrivească o lentilă critică asupra subiectului, fără să condamne, pur și simplu observând. Deși la nivel tehnic se poate spune că documentarul este unul obiectiv, se recunoaște vocea auctorială care nu păstrează distanța, ci se apropie empatic și uman de povestea urmărită. Acest lucru se resimte cel mai pregnant în modul în care Dorian, Alice și Aristo, fiul acestora, se raportează la regizoare în timpul testimonialelor, vulnerabilitatea cu care împărtășesc și familiaritatea pe care o dobândesc în expunerea vieții lor.


Pe lângă structura circulară pe care am anticipat-o mai sus, filmul are un ritm uniform și strident, cu segmente largi ale desfășurării acțiunii și scurte momente destinate confesiunilor. Atât Alice cât și Dorian au parte de conturarea șablonului uman din care fac parte, sugerând că oamenii sunt asemenea unui produs artistic, o sumă a factorilor interni și externi. Tânăra mamă întruchipează portretul unui copil crescut de părinți luați pe nepregătite de responsabilitate, plasată în grija unei bunici căreia îi este imposibil să îndeplinească roluri materne sau paterne; a crescut în absența resurselor materiale și emoționale necesare dezvoltării, iar la vârsta de paisprezece ani a început o relație cu un bărbat în toată firea. Una dintre cele mai evidente explicații comportamentale ar fi faptul că tânăra a fost în căutarea unei figuri de atașament și îndrumare, a unui om care putea să îi ofere sprijinul pe care nu îl cunoscuse așa cum trebuie în copilăria ei - dar în fața expunerii relației dintre cei doi în cadrul secvențelor filmate, explicația rămâne insuficientă și nu mi se pare că se cere privită la nivelul superficial la care tindem să o facem. După cum menționează și regizoarea în partea de final a filmului, documentarea poveștii lui Alice are un scop mai înalt, pe care mă bucur să îl regăsesc tot mai pregnant în domeniul cinemaului: reconectarea cu empatia. Nu mă refer la simpla reacție empatică a spectatorului în fața unei povești triste de viață, ci conștientizarea spectatorului odată ce face legătura între ceea ce vede pe ecran, ceea ce vede pe fereastră și ceea ce știe sau află despre sine. Aici am vrut să ajung.

În pofida alegerilor ușor condamnabile din exterior, povestea celor doi lasă un iz recognoscibil și face foarte accesibil de imaginat modul în care, în circumstanțe similare sau diferite, altcineva ar lua decizii apropiate de cele ale personajelor din acest documentar. Este vorba despre un caz, cum sunt foarte multe, în care oamenii rămân prada fricilor trecute, a presiunilor sociale de a trăi viața într-un anumit fel și a subzistenței. Nevoia de a face față aici și acum încețoșează orice fel de raționament, iar oamenii rămân martorii altor oameni. Filmul nu pune nici filtre negative, nici pozitive, nu încurajează sau scuză, dar nici nu acuză - doar înțelege o poveste și personajele ei.

Alice On & Off aduce mai aproape viața reală dintr-o societate capitalistă în care nevoia de bani sacrifică artistul și fuga reprezintă un simplu bandaj pus pe o rană sângerândă. Documentarul subliniază faptul că alegerile nu sunt întotdeauna ale noastre, ci acționăm în moduri familiare contextului în care am crescut. Decizia reală de a ne împăca cu trecutul nu este întotdeauna un succes, iar povestea lui Alice arată cât de dificil este, de fapt, să fim empatici cu noi înșine.