Pe de altă parte, urmărim o poveste mai convențională: desfășurarea unei prietenii atipice și improbabile între Marcel, în vârstă de 24 de ani, și Leni (Carina Lăpușneanu), în vârstă de 9 ani, care se îndreaptă spre un final tragic. Într-o anumită privință, această prietenie neașteptată mi-a amintit de Hugh Grant și Nicholas Hoult în About a Boy, dar plasată într-un context cinematografic mai îndrăzneț din punct de vedere artistic. Distanțându-se însă de filmul american, personajul Marcel întruchipează superficialitatea deșartă a individualității contemporane, mai degrabă decât psihologia unui adult cu un complex Peter Pan nerezolvat. El acționează într-o manieră foarte excentrică, făcând și spunând lucruri aleatorii care ar putea chiar să fie în detrimentul său, însă aceste acțiuni sunt lăsate să plutească în aer fără niciun indiciu al unei posibile explicații.
Protagonista feminină, Leni, este un pic mai complexă. La început este un copil neastâmpărat, o puștoaică insuportabilă, care nu respectă spațiul public și trăiește într-o lume a fanteziei care se perpetuează singură. Există un motiv pentru acest comportament, pe care filmul îl dezvăluie treptat. Mama lui Leni, Magda (Alice Cora Mihalache), joacă un rol esențial în această privință, ea având o contribuție neprețuită în a da profunzime și substanță personajului fiicei sale. Am putea spune, desigur, că personajul ei se sacrifică în acest proces, dar asta nu este prea deranjant. La urma urmei, viața reală ne prezintă multe povești în diferite nuanțe de tragedie, dintre care unele ocupă locul central, în timp ce altele rămân în fundal.
Unde merg elefanții este un film pe care l-am ratat la TIFF 2024 și pe care abia așteptam să-l văd de atunci. Titlul este principalul "vinovat": jucăuș, dar enigmatic, sugerând ceva obișnuit care își depășește limitele, sau chiar o avangardă contemporană de tip experimental sau hipsteresc. Un amestec boem fermecător destinat spiritelor înrudite. Așa cum mă așteptam, nu urmărim niciun elefant - iar în film nu există niciunul. Titlul filmului provine dintr-o replică întâmplătoare și aparent inutilă pe care o auzim spre final, făcând aluzie metaforică la efemer - elefantul din cameră. Conceptual, așa cum se întâmplă adesea, mi-a plăcut la nebunie, dar execuția viziunii mi s-a părut insuficientă.
Filmul refuză a se încadra într-un gen specific: este o comedie, o satiră, un film experimental autoreflexiv sau o melodramă? Poate un pic din toate, în funcție de minut? În încercarea de a naviga prin această constelație, totuși, impactul cathartic al principalei sale structuri dramatice pică, simțindu-se distant și oarecum forțat. Ni se cere să empatizăm nu numai cu soarta crudă a unui copil, ci și cu consecințele care se abat asupra unui personaj conceput în mod intenționat pentru a fi o carapace a unui individ. Din păcate, doar pentru că cineva varsă o lacrimă nu înseamnă că vom simți în mod magic empatie pentru el, să nu mai vorbim de a deriva vreo concluzie transcendentală semnificativă care ar putea lega frumos tot ceea ce se întâmplă, oferind astfel și un sentiment de completitudine.
În aceeași ordine de idei, doar pentru simplul fapt că auzim ocazional fragmente de dialog care sugerează o metanarațiune artistică centrată pe conștiința de sine a filmului nu înseamnă că acestea vor deveni un mesaj mai puternic. Bănuiesc că regizorii au fost conștienți de acest lucru, acesta fiind motivul pentru care au inclus intrigi suplimentare care estompează granițele dintre realism și fantezie. Problema este că aceste elemente nu par să se îmbine organic cu cealaltă parte a monedei, destinul tragic care stă la baza interacțiunilor dintre toate personajele principale, în ciuda potențialului lor.
Acestea fiind spuse, cred în continuare că filmul merită văzut. Libertățile creative, în ciuda unor inconsecvențe, sunt îmbucurătoare. Filmul utilizează excelent elemente estetice pentru a aduce viață și savoare poveștii și descrierii vieții urbane. De la paleta de culori până la utilizarea atentă a altor elemente cinematografice, filmul pare un portret în mișcare capturat de un ochi sensibil care înțelege modelele de tranziție reflectate în interacțiunile elementelor urbane.