Leni este o fată de nouă ani, bolnavă de cancer, dar care are o poftă de viață ieșită din comun și care caută mereu să-și facă simțită prezența, de obicei prin mici acte de vandalism la care o asistă Marcel, un actor de douăzeci și cinci de ani. Magda, mamă absentă, ce lucrează zi și noapte ca să poată să-și întrețină fiica, este ca un pendul care oscilează între cei doi asumându-și un rol de mediator atipic, în care este mamă, dar și posibilă iubită pentru Marcel, cel mai bun prieten al lui Leni. Acest duet format din cei Marcel și Leni m-a dus cu gândul la filmele lui Shawn Christensen scurtmetrajul Curfew sau varianta de lungmetraj Before I Disappear, unde avem un adult împrăștiat, cu înclinații spre suicid, care se împrietenește cu o fetiță de o maturitate mult peste a lui.
Asemeni multora din filmele specifice noului val românesc, regizorii se folosesc de elemente și stiluri cinematografice apărute în Franța postbelică. Majoritatea scenelor au loc în exterior și sunt filmate într-un mod realist, manipularea camerei fiind handheld (manevrată cu mâna) fără a face uz de mașinării speciale sau macarale. Poate cea mai importantă caracteristică pe care o regăsim este auto-reflexivitatea, o marcă tipică lui Godard (pilonul cinematografiei franceze), prin care este adus în discuție rolul cineastului și etapele parcurse pentru crearea unui film. Unde merg elefanții este un exemplu bun care abordează rolul creatorului, un motiv care este întruchipat de un personaj recurent. El este caracterizat prin forța lui absolută față de celelalte personaje, fiind pe de o parte mântuitor, pe de alta agresor.
O altă trăsătură a reflexivități o putem vedea în efortul cineaștilor de a rupe imersiunea privitorilor, amintindu-le în mod constant că este doar un film. Avem o scenă în care Leni i se adresează lui Marcel cu o privire speriată "se ține cineva după noi", apoi se uită direct în cameră după care o iau la fugă. Un alt exemplu notabil, mai subtil ce-i drept, ar fi chiar la începutul filmului, unde sunetistul intră în cadru ca să înregistreze zgomotul pașilor unui trecător.
Primele momente din film sunt caracterizate de o manipulare a camerei care în primă fază pare amatoricească, cu zoom-uri fără sens, filmări aleatorii însoțite de mișcări bruște care defocalizează camera. Sunetul la rândul lui nu face decât să amplifice confuzia generală printr-un audio haotic și întrerupt. Această nebuloasă se schimbă după un timp, planurile devin mai clare și putem urmări oameni cum trec strada, vorbesc la telefon sau pur și simplu așteaptă autobuzul; de data asta cu un sunet sincronizat care însoțește cu prisosință imaginile. Un alt lucru de menționat cu privire la acest început de film este o mișcare de oscilare, un balans pe care îl face camera și prin care sunt aduse în cadru mereu alți oameni. Pare să fie o căutare care se termină în momentul în care Marcel intră în cadru, semn că am găsit ce căutam, un personaj cu o poveste care merită spusă.
Deși majoritatea personajelor sunt clișeice, sau cum ar spune Leni "fără biografie", tandemul regizoral jonglează cu elementele cinematografice în așa fel încât acțiunea rămâne captivantă pe tot parcursul filmului. În această ecuație contează și umorul cu care e impregnat filmul, fie unul de situație cum ar fi scena în care Marcel oprește femei pe stradă ca să le întrebe dacă vor să facă sex; sau un umor fin, inteligent, ca cel în care Leni (trecută prin chimioterapie) observă că Marcel se holbează la capul ei și îl întreabă "Ce te uiți așa?", iar acesta răspunde "Nu mă așteptam să fii așa roșcată".
Pentru mine momentul care a urcat filmul la un alt nivel este scena în care Magda îl întreabă pe Marcel "Unde vrei să mergem?" răspunsul lui fiind "Nu știu... înainte.". Mi se pare genial că acest schimb de replici poate fi interpretat în mai multe feluri, unele fiind chiar în antiteză. O perspectivă este cea auto-reflexivă în care personajele se resemnează, își acceptă destinul și faptul că sunt niște personaje în povestea altcuiva.
Eu văd în acest film o alinare, îmi aduce aminte de momentele de tristețe din copilărie și felul în care bunica încerca să mă înveselească: "lasă buni, mergem înainte". Consider că e un stil de viață sănătos, să nu rămâi ancorat în trecut, să poți să-ți dai voie să uiți, să treci peste. Cred că suntem datori, nouă înșine în primul rând, să facem tot ce putem, ca să avem o viață bună.