Inițial, am crezut că va fi o anchetă filmată, cu dozele inerente de convenționalism și clișee, adesea previzibile în cadrul genului. O rețetă decentă de a "agăța" spectatorul, odată ce i-ai captat curiozitatea pe o miză cu ceva dramatism, între "fapt divers" și "totuși, ceva mai necurat la mijloc". Din fericire - nici vorbă de așa ceva.
Un scenariu gândit, calculat și tăiat "la fir de păr" imaginează (sper...) o situație de oarecare banalitate: un incendiu - cum sunt atâtea prin patria noastră scumpă - și o victimă: una singură. Mărunțiș media, față de cluburi care ard din senin; de benzinării care sar în aer și fac prăpăd în jur; sau de accidente rutiere la care victimele sunt cărate la spitale, sau direct la morgă, cu convoaie de ambulanțe venite prea târziu sau inutil la fața dezastrului.
Aici, în filmul semnat (scenariu și regie) de Horia Cucută și George ve Ganæaard, totul pare - din start - un exercițiu de mic jurnalism: un freelancer nu foarte charismatic, ca aspect, chiar prototipul anti-eroului (rece, controlat, dar perseverent și răbdător) miroase că... parcă ceva n-ar fi tocmai în regulă. Graba instituțiilor statului, strâns și discret înfrățite cu o firmă privată aparent minoră, dar păgubită și totuși suspect de discretă, de a pune ștampila peste ceea ce ele denumesc, fals, ca fiind doar un "incident"...
Toată dăndănaia îi dă de gândit profesionistului care își ia priceperea și conștiința la purtare. Nu e cazul de spoiler-izat ceva din ce se desfășoară acolo, timp de vreo sută de minute. Destul că întregul demers cinematografic te ține cu sufletul la gură, hrănind pas cu pas (cum zicea unul, specialist în golf și turism) unele nelămuriri, bănuieli sau confuzii la purtător. Ritmul în care se adună faptele pare lent, dar nu este; eu aș folosi noțiunea de temeinic. Fără grabă, fără efecte ori speculații, fără subtilități dramaturgice sau stilistice, regia bicefală își servește cinstit și precis spectatorii cu toate aspectele poveștii.
Eroul (impecabil interpretat de Daniel Popa) caută cu răbdare, când cu înfrigurare, când cu mirare sau cu iritare, micile necunoscute, dubioșeniile care se tot adună la dosarul speței - al său, căci cel oficial a fost îngropat cu o operativitate, cum se spune, demnă de cauze mai bune. Autoritățile sunt evazive, chiar elegant unsuroase - asta dacă ai răbdare să observi ticuri / clișee comportamentale și de limbaj.
Cât despre partea păgubită ("proprietara" incendiului suspect, în care i-a murit un angajat și i s-au făcut scrum restul chestiunilor cele fără suflet), și acolo bântuie o politețe calmă, resemnată, de fapt prudentă, chiar dubioasă. Meritoriu mi se pare că nu formulează nimeni o astfel de caracterizare, căci cuvintele sunt puține, moi și adesea neutre, fără indignare sau explozii sentimentale. Nici regia, nici personajul al cărui joc cerebral, calculat și bine stăpânit evită artificiile interpretative, mergând bine, apăsat, doar pe rigoare și bună credință. Totul se vede, se simte dintr-o intrepretare de maximă sobrietate și care, iată, poate conferi o expresivitate aparte. Pe tot parcursul anchetei sale jurnalistice nu simți nici un "hîc", din respirație, din grabă sau din montaj. Un firesc extrordinar creează tensiune și conferă credibilitate demersului său detectivistic. În asemenea condiții asumate cu curaj (în raport cu formulele cinematografice de succes), detaliile se așază cuminți, ca la pietrele de domino și configurează credibil miza, slăbicunile celor implicați, hibele întregii afaceri.
Este un film care nu uzează de spectaculosul ieftin ci apelează la (vorba lui Hercule Poirot) "micile celule cenușii" ale celui care-l urmărește. Nu e vorba despre nici un fel de discriminare, dar, în lipsa lor... Iar spectatorii rătăcitori de prin mall-uri, în loc să se simtă ofuscați și să mă înjure, ar trebui să-și consume floricelele de porumb și "coci-cole-le" la alte săli, mai adecvate.
Horia Cucută și George ve Ganæaard au gândit și pornit totul de la premise absolut valabile, atingând zone dureros de sensibile din perimetrul afacerilor rupte de etică, al Human Resources lipsite de o reală și esențială omenie, al sistemului corporatist lacom, perfid, fățarnic și gata de orice, spre a-și promova și apăra interesele.
Filmul din film sfârșește abrupt și brutal, chiar dacă mânuitorii sforilor /cipurilor nu lasă prea urme materiale. Adevărul prin deducție? Who cares? And so what? Viața merge înainte, indiciile (chiar și cele rezonabile) se șterg... nu încă odată ci ori de câte ori e nevoie. Persistă, ca un gust sălciu și neputincios, senzația de complicitate lustruită și impenetrabilă, în fața căreia totul sucombă, începând cu buna-credință și sfârșind cu adevărul.
Spectatorului cinstit - și fatalmente minoritar, în lumea strâmbă a post-adevărului - cel căruia i se adresează filmul, îi rămâne o amară satisfacție a înțelegerii (chiar neputincioase) a fenomenului. Sau, vorba filosofului Alexandru Dragomir: "Vreau ca, măcar, să nu mor prost".