Nu cred că e de ajuns să arunci lucruri de care să aduci aminte din când în când, cu pretenția ca privitorul să înțeleagă tot dintr-o înghițitură. Unde merg elefanții aruncă cu culori, cu furie, cu lacrimi false și cu replici à la Disney Channel. E ca o îmbrățișare: la început și sfârșit e construit în același stil, ramă pentru încâlcitura din mijloc. De la ghiozdanul Off White al unui copil de 9 ani, la mama care ajunge pocnită la jobul de noapte, filmul nu-și păstrează o structură coerentă. De la clasicul părinte american supra-îngropat în muncă, la copilul cu cancer, filmul caută să te prindă într-un unghi mort și să te emoționeze. De la personajele atipice și respiro-urile alungite, filmul rămâne pp (pianissimo). Dar nici structura, nici emoția, nici tempoul nu sunt susținute. Începe (și revine) cu cadre ca de nou cinema românesc, dar scenele, construite ca snipet-uri din filme americane de duzină nu ajută la atmosferă. Se mișcă când leneș când repezit. Încearcă să fie un Jude remixat, dar rămâne spălăcit.
Într-un București lăpticios, cele trei personaje, Leni (Carina Lăpușneanu), Magda (Alice Cora Mihalache) și Marcel (Ștefan Mihai), joacă ca într-un exercițiu experimental. Scenele (a)par de parcă se știe că sunt privite și se transformă într-un exagerat - teatral - clișeic. Se simțea nevoia unei treziri - inventează dracului ceva, hai, zi (asta e chiar o replică din film).
Filmul este despre viața de zi a lui Leni și mai mult cea de noapte a mamei ei Magda. Amândouă încearcă să supraviețuiască unor traume și să pară bine pentru cei din jur. Iar Marcel stă pe străzi și se joacă cu oamenii, îi imită. Tot printr-o joacă ajunge să o cunoască pe Magda. Pe Leni a cunoscut-o invers. Ea s-a jucat cu el.
Simbolurile, așa cum au fost ele (re)prezentate în film, rozul, căciula, imitarea oamenilor pe stradă și chiar copilăria în sine, nu sunt destul de puternice. Multe dintre ele au fost valorificate abia la sfârșitul filmului, tot sub metoda de îmbrățișare, după ce au fost prezentate neglijent la început. Când le (re)vezi trebuie să scormonești în minte-ți ca să-ți amintești ce credeai la început și ce descoperi ce sunt acum.
Unde merg elefanții nu e un film cu elefanți, ci unul cu un singur măgar. Măgar care apare de niciunde pe străzile Bucureștiului și care este destul de bine încadrat între toate lucrurile care se întâmplă (și în cele care nu se întâmplă). Așa că... inventați ceva... transformați-vă elefanții într-un măgar.