El Laberinto del Fauno de Guillermo del Toro - Cannes 2006

Ultimul film prezentat în competiţia oficială aparţine mexicanului Guillermo del Toro, cel care a regizat, printre altele, Blade 2 şi Hellboy (şi a apărut ca actor în The Usual Suspects).

El Laberinto del Fauno e un melanj de genuri foarte interesant, între fantasy şi film istorico-politic. Cadrul în care se petrece povestea fantasy este Spania anului 1944, cucerită de nazişti, şi în care doar mici grupuri de localnici ascunşi în munţi mai încearcă să riposteze.

Povestea începe când Ofelia, o fetiţa de 10 ani, descoperă un labirint străjuit de o făptură magică, care îi spune că trebuie să treacă trei probe pentru a fi "aleasă" şi care va intra într-o magică lume subterană. Povestea din poveste are, estetic, câteva elemente expresioniste (regizorul declară că s-a inspirat din picturile lui Goya, dar şi că, în copilărie, era fascinat de filme gotice - ca Wuthering Heights de William Wyler sau The Night of the Living Deads de George Romero). Culorile sunt sumbre, în general filmul e destul de "întunecat", asta pentru a atrage încă odată atenţia că nu e o poveste pentru copii.

Pentru că, până la urmă, "realitatea" (cadrul) depăşeşte ficţiunea. Tatăl vitreg al Ofeliei, căpitanul fascist Vidal, e mai rău şi mai inuman decât orice monstru din lumea fantasy, chiar şi decât mâncătorul de copii. Cruzimea fascismului o întrece pe cea a făpturilor malefice fabuloase, tocmai pentru că este umană şi n-are nici o scuză.

Impactul filmului stă în a vorbi metaforic despre fascism - învecinându-l, în imaginar, cu poveştile cu monştri - şi de a alege ca întruchipare a victimei o făptură vizibil extrem de fragilă, un copil, ca în La vita e bella.

De astfel, acesta a fost leit-motivul filmelor de anul asta de la Cannes: interogaţia asupra cruzimii umane (şi în subsidiar asupra războiului), a suferinţei pe care şi-o provoacă oamenii unii altora cu bună ştiinţă (subiect tratat şi în Flanders, The Wind that Shakes the Barley, Indigènes, Babel sau The House is Burning).

Filmul se încheie cu o emoţionantă metaforă a morţii: sentimentul Ofeliei de a fi reuşit să treacă probele şi deci de a fi admisă în lumea magică imaginată de ea după modelul basmelor.