Simplitatea și veridicitatea sunt calitățile primordiale ieșite în evidență pe calea asamblării monologurilor și fac din spectacolul-confesiune Jurnal de România. Timișoara o veritabilă secvență de teatru documentar, în genul proiectului de mai largă întindere a Teatrului Maghiar "Csiky Gergely" Orașul paralel, proiect ieșit pe piață cu prilejul evenimentului Timișoara - Capitală Culturală Europeană în 2023. Despre participarea la acest eveniment major din viața orașului fac referire mai multe actrițe implicate în lanțul mărturisirilor. Pe de o parte fala de a primi acest titlu onorific, pe de altă parte dezamăgirea de a fi trecut aproape neobservat de timișoreni. Se constată un interes scăzut, necunoscut până acum.
Pentru că mi-a fost dat să văd recent spectacolul itinerant Orașul paralel, cu evocarea cartierelor istorice Elisabetin, Fabric, Iosefin, mi-a fost mai ușor să pătrund și să înțeleg poveștile spuse de interprete, purtătoare de poveri destinale, intimități sau bucurii împărtășite, afecte modelate de spațiile urbane aferente. Structuri spirituale influențate diferit de mediul înconjurător, familial, comunitar, medalioane biografice dintr-un cumul de conștiințe civice active și activate de mersul evenimentelor vieții.
Ida Jarcsek-Gaza face introducerea în seria de evocări din sânul comunității germane din Banat, deplângând emigrarea masivă a șvabilor, urmările încă vizibile ale dictaturii ceaușiste. Ea elogiază curățenia exemplară din familia șvabilor timișoreni: "Spun acasă, spun curat. Curățenia este mirosul de rufe fierte în cazan" după cum se obișnuia în vremea aceea, când nu apăruse mașina de spălat automată. Ioana Iacob remarcă aspectul compozit al arhitecturii orașului, ceea ce îi dă un farmec deosebit: "Timișoara este o zonă tampon între Este și Vest. Lângă un bloc comunist - o clădire de epocă". Tatiana Sessler-Toami își amintește de jocurile copilăriei, de accesul avut, ca tineri șvabi, la marfa de contrabandă din Germania, la reviste cu pisici și câini (inexistente la noi), la afișe cu muzicieni celebri. Deplânge lipsa legilor de protecția a animalelor. A lăcrimat, vizibil emoționată, la aplauze. Olga Török denunță alcoolismul din familiile românești, sistemul școlar deficitar și abandonul școlar accentuat; nu știe să cânte la chitară, dar o acompaniază cum poate pe Daniela Török, după ce aceasta consimte să devoaleze experiențe intime traumatizante și concluzionează amar: "O familie disfuncțională naște o societate disfuncțională". Actrițele se autoanalizează constant, își dezvăluie slăbiciunile și pasiunile. Silvia Török recunoaște că nu este un om matur, că șovăie în a lua decizii, se consideră "un om slab, fragil", vulnerabil. Mai adaugă insatisfacția față de numele primit la naștere, întrucât ea, Silvia, nu recunoaște nicio legătură genetică cu pădurea. Sincerități spontane, unele comice, murmurate nostalgic, sentimental.
Relațiile existente între om și oraș sunt subliniate în liber tangaj cu relațiile interumane și cu evenimentele care impun implicare socială. Prin conținutul dezvăluirilor, aceste femei depun mărturie față de societatea în care trăiesc și își desfășoară activitatea. Cu bune, cu rele, cu optimism și dezamăgiri. Mărturii subiective. Momente din revoluția de la Timișoara sunt văzute din perspectiva unei fetițe al cărei tată, medic, încearcă să salveze un rănit. Încă nu se știe cine a dat ordin să închidă ușile de acces în Catedrala Metropolitană, făcând ca pe scări să moară în 1989 mai mulți oameni. Confesiuni necenzurate vorbesc despre viața în timpul dictaturii, despre generația care a crescut cu cheia de la apartament la gât în acest proiect îndrăzneț multidisciplinar, condus de regizoarea Carmen Lidia Vidu. Fotografiile și filmările video, proiectate de Cristina Baciu și Ovidiu Zimcea, aduc trecutul trăit pe pânza prezentului, ilustrând grăitor și amănunțit șirul mărturisirilor. Dramaturgia semnată de Andreea Wolfer a mers pe linia unor limpeziri structurale a discursului, în direcția unor confesiuni directe, necenzurate. Din ele se încheagă istoria neconsemnată a Timișoarei.
Prin efecte tehnice, vizual-auditive, echipa realizatorilor complinește mesajul acestui colaj teatral original, pregătit cu migală și mult suflet, de Ioana Popescu (asistent scenograf), Oana Vidoni (asistent regie), Radu Muj (regie tehnică), Bojita Ilici (machiaj). Spectacolul trimite direct spre o dezbatere serioasă despre rostul și formele de manifestare ale teatrului de azi. Ieșind nonșalant de după masca personajelor interpretate, actrițele își afirmă nuanțat propria personalitate și își exprimă, din interior, propriile temeri legate de viitorul teatrului. Se formulează chiar aserțiunea îngrijorătoare: "Teatrul riscă să devină irelevant pentru comunitate"... Chiar așa să fie?