În partea stângă a scenei, zidul e prevăzut cu o rotativă care ascunde ceea ce ar trebuie să dezvăluie: crima. Când zidul rotativ se dă deoparte, apare camera cu aspect de cavou, îmbrăcată și ea în griuri sumbre, stranii, repulsive. E camera închiriată de străinul care ajunge la han: Jan (Balázs Bodolai); cel care își ascunde identitatea vrând să vadă cum vor reacționa mama și sora lui, gazdele hanului, după ce el a lipsit din mediul familial 20 de ani.
Bizareriile acestui spațiu claustrant nu întârzie să apară. Bătrânul servitor (Lóránd Váta), costumat în straie lungi negre, execută la vioară arpegii rău prevestitoare, sinistre.
Tabloul sumbru e însuflețit treptat, violent, sacadat, prin aparițiile unor femei-ursitoare care traversează scena dintr-o parte în alta cu mișcări spasmodice. Sunt îmbrăcate tot în negru, cu fețele acoperite cu voaluri dantelate. Tot negre. Realizăm că ele sunt întruchipări fantomatice ale Marthei (Éva Imre), ale disperărilor ei legate de crime și de strângerea banilor pentru a pleca definitiv din umbroasa Boemie (virtuală) spre soarele cald din sudul mediteraneean.
Multiplicările chipurilor disperării Marthei sunt susținute de Enikő Györgyjakab și Andrea Vindis, apariții fugare. Regizorul supradimensionează astfel, vizual și tensional, frământările Marthei dinaintea crimei, încadrând discursul într-un stil ce vizează gravitatea și grandoarea tragediei antice.
Se impune un limbaj auster de la un capăt la altul, întrerupt doar de puseurile de normalitate ale Mariei (Anikó Pethó), soția lui Jon, înveșmântată în culorile calde, haină de blană până la pământ, nuanțe puternic contrastante, sclipiri ale bucuriei de a trăi.
Neclintit ca o stâncă rămâne Jon în fața acestor valuri de oportunități. Maria vrea să-l sustragă din mediul inospitalier, oarecum intuind pericolul. Martha, mai ales Martha și mai puțin mama ei (Andrea Kali) care dă semne de oboseală, îl atrage în capcana morții.
Éva Imre pune în evidență voluntarismul extrem al personajului, fixația pe jefuirea străinului, neștiind că este fratele ei. După crimă, Martha cade pradă unei crize diabolice, autoflagelându-se prin izbucniri convulsive în timp ce dezvăluie în fața Mariei crima săvârșită. Cele două femei partenere la crimă, Martha și Mama ei, sunt victime ale unei situații absurde, complicitatea lor derivă din ieșirea de sub protecția divinului. Omul fără Dumnezeu se lasă ademenit de viclenia diavolului în condițiile unei lumi debusolate, fără orizont spiritual, demascat și condamnat virulent de Albert Camus în multe din eseurile sale. "Dacă omul nu e capabil de un sentiment mare, nu mă interesează" spunea el profund decepționat de condiția umană.
În analiza personajelor piesei, Mama, interpretă Andrea Kali, este străbătută de o undă umană, întrucât, obosită de șirul crimelor făptuite pentru a jefui, își deplânge slăbiciunile. Glasul chinuit al actriței subliniază această epuizare, plus cârja cu ajutorul căreia se deplasează la bătrânețile ei, așa că durerea fizică o sensibilizează. Un filon de artificialitate în construcția textului (de care actorul Balázs Bodolai nu se face vinovat, firește), este această îndârjire a personajului Jan de a nu-și declina identitatea. Întotdeauna am vrut s-o spun și iată că acum reușesc. Toată greutatea tragediei rezită în această convenție puțin credibilă, dar Balázs Bodolai face eforturi spre a trece peste această, până la urmă... convenție teatrală (să spunem). Anikó Pethő aduce căldura și firescul, ba chiar purificarea de păcatul altora (excelentă rezoluția cu apa ce cade de sus în scena finală).
Semnificația costumelor (Luiza Enescu) pune în evidență contrastele dintre personaje. De remarcat că și alte montări mizează pe contrastul acesta, șablonul dovedindu-se funcțional. Banda sonoră a lui Mihai Dobre adaugă tensiune și emoții suplimentare conținutului ideatic al spectacolului. Excelența decorului, semnalată la începutul acestor rânduri, împreună cu jocul aplicat al actorilor, dirijați de o mână experimentată, asigură succesul acestui spectacol "aranjat" în așa fel încât episodul din teatrul absurdului să trimită spre exemplaritatea mitului din tragedia antică.
(foto: Biró István)