Din "grota lui Krapp" ies sunete guturale înregistrate pe bandă de magnetofon sau direct. Un bătrân decrepit deapănă amintiri, autocenzurându-se, ironizându-se. Personajul ca și creatorul lui: "Fraza asta a durat destul" sau "A crea înseamnă a eșua mereu". De unde necesitatea ca și cel care folosește acest limbaj să aibă o voce hârșâită, dogită, cavernoasă, mereu pe cale de a se stinge, trădând intenția de a nu mai continua să emită alte sunete. Și regizorul bulgar Ivan Dobchev l-a găsit la fix pe cel care să susțină acest gen de discurs în persoana unui minunat actor: Malin Krastev. Rar se întâmplă asemenea întâlniri. Nu numai vocea, dar și expresia disperării de pe chip i se potrivește mănușă pentru a-l interpreta pe Krapp, figură de bătrân obosit sau de clovn trist, ieșit la pensie, cu nas rubiniu și privire stranie. Din "grota" lui, aici un pod oarecare de casă sărăcăcioasă, (decor perfect adecvat, construit de Nikola Toromanov), el privește îngrozit neantul ce se cască în fața lui, sugerat insistent prin întunericul învăluitor al întregii scene. Îmbrăcat în haine jalnice, aproape grotești (costume: Suzi Radichkova), pare un personaj bizar, desprins din picturile nu mai puțin bizare ale lui Georges Mazilu. În general, grotescul cu stranietatea se îmbină armonic în teatrul absurdului. Puținele sonuri muzicale, murmurate, aproape șoptite, sunt propuse de Asen Avramov, în acord cu problematica mesajului de o gravitate aparte.
Spectacolul adus din Bulgaria, de la SFUMATO Theatre Laboratory, este un experiment teatral compozit reușit în totalitate. Câtuși de puțin eteroclit, întrucât ambele texte avute în vedere de regizor se hrănesc scenic tot din dramaturgia scriitorului irlandez și regizorul Ivan Dobchev găsește similarități estetice potrivite spre a le reuni într-un tot organic de mare finețe. În această situație nu contează cât e Ultima bandă și cât Nu eu, două entități cât două picături de apă din același izvor tămăduitor.
Inventivitatea regizorală vine să atașeze, să intersecteze, peste cuvintele lui Krapp (înregistrate cu ani în urmă pe banda magnetică sau rostite în direct), vin alte cuvinte, rostogolite năvalnic, sincopat, incoerent, de Gura nebună, structurată simbolic în personaj din celălalt text beckettian, care apare întrupată într-o femeie slăbită de ani și necazuri, cu masca unei guri desfigurate pe chipu-i ilar, ce-și deplânge soarta. Actrița Neda Spasova reușește să fie o apariție fantomatică, ba ieșind dintr-o ladă mare, ba cățărându-se pe scara din pod, ba ivindu-se de sub estrada îngustă, mereu cu păpușa în mână, simbol al copilului mort la naștere. Prezența ei scenică e introdusă ca halucinație a lui Krapp, cel blazat, obsedat de persecuția suferinței. El auzea o femeie cântând pe înserat despre noaptea, întunericul care se apropie. Limbuția ei n-o absolvă de singurătate și suferință. Amândoi sunt "cu ochii în gol", presimțind sfârșitul, trăind tragismul existențial ca pe o poruncă divină. "Dumnezeu este iubire", dar în acuplările dintre bărbat și femeie nu este iubire, ci domină doar instinctul, se insinuează în text. Două fețe ale aceleiași fragilități vulnerabile. Devoalate alternativ, consecutiv, derutant, muiate deopotrivă în lichidul vâscos al ambiguizării senzațiilor trăite, retrăite, uitate.
Două destine urmărite de eșec, de turpitudinea vieții și printre acestea, sexualitatea. Bătrânul Krapp, mângâind banane înainte de a le mânca, își amintește de virilitatea pierdută. Bătrânețea își arată dinții hidoși în diferite feluri. Comic înduioșător, la Bérenger din Regele moare. El nu reușește să-și tragă șosetele pe picioare. Medical înduioșător, la Krapp care suferă de incontinență urinară și iese des să urineze, abandonând banda de magnetofon. El se convinge pe el însuși că mai e în viață, că mai există printre cei vii tropăind zgomotos pe scândura scenei. Realitatea redusă la senzorii ființării în lume: Nimic nu e mai real decât Tu însuți. Inși condamnați a traversa, cum-necum, deșertul existențial ca pe un exil autoimpus. Bieții bătrâni din teatrul absurdului! La Ionesco. La Beckett. Reprezentanții acestui gen de teatru au făcut din bătrâni etaloane ale neputințelor în conflict permanent cu propria lor condiție existențială.
Deși textul beckettian marșează constant, puternic și demistificator pe mărturisirile încredințate benzii magnetice, actul teatral servindu-se exclusiv de acest dialog dintre Krapp cel de atunci și Krapp cel de acum, regizorul pulverizează conținutul static al piesei fără să aducă atingere miezului specific al literaturii lui Samuel Beckett. Dimpotrivă, Ivan Dobchev complinește conținuturile din cele două texte într-un foarte omogen discurs solid construit, ceea ce-l recomandă ca pe un specialist al universului beckettian.