Așadar să o luăm cu începutul.
Încă din start aș vrea să aduc în discuție contextul în care se joacă acest spectacol, unul în care încep să apară, pe zi ce trece, tot felul de cazuri de hărțuire sexuală, forțând presa să fie într-un șoc continuu și exagerat, astfel încât, pare că abia acum, în 2024, aflăm pentru prima dată despre astfel de cazuri. Ce-i drept, poate că este pentru prima dată când societatea noastră oferă mai multă atenție acestui subiect și ne face să ne întrebăm: De ce n-am făcut nimic până acum?
Astfel apare și spectacolul despre care vorbim astăzi, Apocalipsa gospodinelor, un spectacol cu un vibe de feminism extremist, care te face să te gândești că, la sfârșitul spectacolului, bărbații din sală vor fi arestați sau omorâți cu pietre pentru simplul motiv că sunt bărbați, iar dacă nu sunt arestați sau omorâți cu pietre, atunci ar trebui să moară măcar în chinuri pentru toate relele pe care le-au făcut pe Pământul ăsta de la facerea Pământului încoace pentru faptul că sunt bărbați.
Oricum ar fi, acest spectacol ironizează de la început până la sfârșit statutul bărbatului în acest Patriarhat Global dominat de Capitalism în care ne aflăm cu toții.
Încă de la intrarea spectatorilor în sală se poate vedea spațiul de desfășurare și decorul spectacolului, format din câteva stații de lucru din care se vor produce efecte sonore, microfoane, stative, cabluri, două chitare mătură și câteva lemne dătătoare de viață duhovnicească denumite în popor și Toacă. Deci, din start, te aștepți la ceva show muzical, cu song-uri sau sunete interpretate sau mixate live. Lucru care se și întâmplă pe tot parcursul spectacolului.
Odată început, spectacolul ne declară convenția în care se va desfășura: un performance actoricesc combinat cu un performance muzical-experimental, punând actrițele în postura de DJ sau MC, în timp ce, rând pe rând, fiecare ne va relata, poate într-un mod previzibil, viața grea prin care trece fiecare femeie.
Textul combină poveștile fiecăruia dintre actrițe cu momente sau situații biblice, în care bărbatul are rolul principal, iar femeia e și ea pe acolo. Practic, ni se relatează că încă din Geneză (capitol important din Biblie) bărbatul este cel care are putere, este iubit de Dumnezeu, care la rândul lui este bărbat, care a avut puterea să creeze lumea asta și că femeia este doar o afurisită de coastă apărută doar din nevoia bărbatului de a face cineva curat prin Grădina Raiului.
Epopeea asta biblică rămâne ca temă prezentă pe tot parcursul desfășurării spectacolului, reamintindu-ne constant că bărbații sunt misogini încă de pe vremea Vechiului Testament, atunci când femeia trebuia să se supună bărbatului că așa era scris în Carte de către bărbații care au scris Cartea.
Citatele astea cu tentă biblică sunt spuse la microfon, dându-mi senzația că ascult o predică davidiană din America anilor '90, când fiecare sectă nou-apărută răstălmăcea cuvinte din Biblie și le făcea să sune și mai biblic.
Așa și acum, Apocalipsa gospodinelor pare că este un fel de sectă, cu o religie proprie, dar pe accente muzicale de Deep House din Ibiza.
Stilul de lucru devised al performance-ului ne face, totuși, să aflăm și povestea fiecărui personaj în parte, probabil povestea reală a fiecărei actrițe, din moment ce chiar ele au participat la conceperea textului. În orice caz, problemele expuse par destul de personale și foarte bine asumate, astfel încât se creează senzația că urmărim un spectacol inspirat din fapte reale.
Per total, se dezbat probleme vechi și actuale ale femeilor în general, cum ar fi inegalitatea de șanse, misoginismul extrem, lipsa dreptului la replică, condiția socială, stereotipizarea femeii, abuzurile fizice și psihologice, hărțuiri sexuale și morale, incorectitudini biblice și sacrificarea corpului femeii pentru binele suprem.
În tot acest raționament, bărbații sunt destul de vinovați, având în vedere că de-a lungul timpului ei sunt cei care și-au scris istoria, raportându-se la femeie doar ca la un bun casnic, de care te poți descotorosi oricând doar ca să faci rost de alt bun casnic cu rol de femeie.
Tenta filosofică religioasă a textului te face să crezi că, până la urmă, așa ne este scris să funcționăm, iar ce e scris, știm cu toții, scris rămâne. Deși în ultima vreme Biblia a devenit mai degrabă un ghid, pierzându-se în timp caracterul de lege, concluzionăm din spectacolul ăsta că mai sunt locuri pe Pământul ăsta în care femeile sunt oprimate, sub mai multe forme, doar pentru faptul că nu s-au născut bărbați.
Problematica expusă de spectacol este atât de vastă încât ar trebui să vorbim despre ea ore în șir fără să ajungem la vreun rezultat concret.
În ceea ce privește momentele de actorie, aș vrea să menționez, încă de pe-acum, că genul ăsta de spectacol performativ nu este cel mai spectaculos posibil. Faptul că actrițele își spun la microfon poveștile personale grave prin care au trecut nu poate fi amuzant și în niciun caz spectaculos. Aici aș vrea să remarc eforturile Ruxandrei Maniu, care a încercat să facă din momentul ei principal un număr de Stand-up Comedy, dar cu accente de tragic comedy. Puteai să râzi, dar cu un nod în gât, pentru că, într-un fel sau altul, te regăseai în povestea ei, prin care ne spune foarte clar și precis cum anumiți regizori au etichetat-o să joace doar anumite roluri doar pentru faptul că arată cum arată. Textul ei mi se pare universal valabil în lumea actorilor, în care fetele slăbuțe joacă Julieta, cele grăsuțe joacă Doica, iar cele cu țâțe mari joacă Amanta.
Pe de altă parte, toate poveștile astea te fac să te simți exact ca Chandler în celebra secvență când rămâne blocat la un one-woman show pe probleme femeiești. Ca bărbat, ai vrea să pleci, dar nu poți să pleci, pentru că dacă pleci îți vei lua hate de la femeile care dau din cap aprobator auzind toate acele nenorociri prin care trec zilnic actrițele din scenă.
Înșiruirea de secvențe, la modul cum sunt prezentate, te face să te gândești dacă spectacolul ăsta are și vreo tentă educativă. Și dacă are, cine trebuie să-l vadă? Mi se pare că show-ul expune probleme mult prea evidente pentru a educa publicul urban și este mult prea elitist pentru publicul rural. Eu chiar aș fi curios să văd cum reacționează niște public de la sate la situațiile prezentate prin spectacol, ba chiar ar fi bine să fie pe-acolo și-un sobor de preoți gata de spovedanie.
În orice caz, mi se pare că trebuie să fii destul de curajoasă să ridici astfel de probleme la fileu cu speranța că, undeva după fileu, cineva îți va returna mingea.
Și acum să mai băgăm niște fum.
Această băgare de fum mi se pare interesant de abordat din moment ce, pe toată durata spectacolului, se bagă fum ca la balamuc, fumul însuși devenind un personaj care te face să tușești, să plângi sau, după caz, să nu mai respiri. Această exagerare de băgare de fum o face chiar și pe una dintre interprete să tușească în finalul spectacolului și să facă semne disperate către pupitrul tehnic: să nu se mai bage fum. Sincer, mi se pare o eroare tehnică gravă, care a scos, la propriu, niște oameni din sală, iar pe cei care n-au fost scoși de fum, sigur i-a durut gâtul vreo două zile. Ca să nu mai zic că minute bune nu poți urmări ce se petrece pe scenă pentru că este mult prea mult fum de parcă ne-a înghițit o ceață biblică de pe vremea lui Noe și acum așteptăm să se risipească pentru a vedea cine a mai rămas în viață.
Finalul întregului spectacol a fost compromis, nu am auzit și nu am înțeles ultimul monolog, cel de închidere, deoarece eram mult prea preocupat să îmi fac vânt la nas ca Pidgeotto din Pokemon.
Trecând peste asta este demn de apreciat curajul pe care l-a avut trupa spectacolului de a implica în procesul de interpretare și o adolescentă (la momentul premierei), pe numele ei Daria Tămăslăcaru, probabil pentru a putea crea o legătură și cu o categorie de public ceva mai tânără, asumându-și ideea că este o persoană non-binară.
Nicoleta Esinencu, cea care și-a asumat un rol de regizor în această creație colectivă, a denumit spectacolul ca fiind o liturghie punk, punând în fața spectatorului motive biblice contrastante, făcându-se referire la vrăjitorie cu Patriarhie.
Fiind un spectacol cu mult sunet, l-aș remarca pe Paul Ovidiu Cosovanu, sound-designerul acestui show, un artist care de foarte multă vreme s-a instalat în această postură de creator de muzică și univers sonor, postură din care se descurcă excelent.
Unul dintre momentele memorabile ale acestui show este acela când se cântă la niște instrumente inventate, pe care le vom numi generic Chitară-mătură, punând publicul într-o situație contradictorie de genul: oare fetele sunt așa de șmechere că pot cânta la o mătură cu o coardă de chitară? Sau oare fetele NU sunt așa de șmechere și nu pot cânta și ele la o chitară normală?
În final, putem spune că spectacolul este demn și necesar de urmărit, chiar dacă, pe alocuri, te vei simți incomod fizic și mental. Sunt mult mai multe lucruri pe care nu le-am putut acoperi în acest material, așadar vă invit să mergeți să vedeți acest manifest energic al gospodinelor apocaliptice.
(Foto: Marius Șumlea)
* Cronică scrisă de către George Cocoș în cadrul proiectului Supradoza de Teatru.
YouTube: Supradoza de Teatru - Ep 03 - Apocalipsa gospodinelor:
Spotify - Supradoza de Teatru - Ep 03 - Apocalipsa gospodinelor: spotify.com
Teatrul Tineretului Piatra Neamț
Apocalipsa gospodinelor
Un spectacol de: Nicoleta Esinencu, Doriana Talmazan,
Sound design: Paul Ovidiu Cosovanu
Lighting Design: Cristian Niculescu
Cu: Corina Grigoraș, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu,
Regizor tehnic: Lucian Damian.