Nicicând n-am fost mai sigur ca aseară (12 decembrie 2024), înainte de a începe spectacolul Mary Stuart, că acesta avea să fie unul de referință. Desigur, niciodată nu poți fi sigur chiar 100% de ceva în artă, fiindcă Arta are legile ei delicate și regulile sale pe care tot ea le încalcă la nevoie - dar acum prea se aliniaseră planetele pentru o întoarcere triumfală a lui Andrei Șerban pe scena Teatrului Național, după mai bine de treizeci de ani.
Este al doilea spectacol uimitor al lui Andrei Șerban pe care îl văd în 2024, după A douăsprezecea noapte jucat la Festivalul Shakespeare 2024 de la Craiova de trupa Teatrului din Constanța - și dacă acolo regizorul revizita un clasic, pe marele Will, în registrul comicului dramatic, al unei comedii romantice, de data aceasta asistăm la felul în care Șerban, via Robert Icke, via Friedrich Schiller, ajunge la unul dintre cele mai înspăimântătoare episoade din istoria regalității. În A douăsprezecea noapte aveam masca zâmbitoare a teatrului, evazionismul poetic și erotic, magia schimbării identității, ușurința zeiască cu care oamenilor li se rezolvau problemele, după ce se tot încurcaseră în păienjenișul lor. Aici, dimpotrivă, vedem pe scenă spectacolul Istoriei cu majusculă, strivitoare în secolul 16, ca și în secolul 21, Istoria care împroașcă sânge de om peste tot și care a decapitat-o pe Mary Stuart, la propriu, după două încercări nereușite de a-i despărți capul de gât.
Istoria ca personaj
Avem deci în Mary Stuart nu o parabolă dramatică despre Istoria care poate fi, ca într-o distopie, așa; avem aici chiar Istoria, exact așa cum s-a petrecut, exact așa cum a arătat și cum arată ea (în Siria, chiar în zilele acestea de după căderea regimului Bashar al-Assad, s-a descoperit cum arăta pe dinăuntru închisoarea-abator Sednaya în timpul lui Assad). Nu este o parabolă despre cum ar putea fi Istoria dacă noi, cititorii și spectatorii, n-am fi atenți moral și intelectual; e Istoria însăși, așa cum a fost, așa cum este, așa cum va fi. Nu e 1984 a lui Orwell, o distopie ficțională, o ficțiune, o operă literară; este istoria lui Mary Stuart și a lui Elizabeth I, "literaturizată" puțin de romanticul Schiller și de postmodernul Icke (în realitate cele două femei nu s-au întâlnit ca în scena atât de romantică a înfruntării); și explorată de Andrei Șerban în toate cotloanele și culisele luptei pentru Putere. Personajul principal al spectacolului excepțional de la TNB este deci Istoria însăși, făcută să ne îngrozească prin regimul realist și actualizat al re-proiectării ei prin reprezentare dramatică. Femeile și bărbații de pe scenă, de la Curtea Reginei Elizabeth I, poartă haine moderne, rochii și sacouri, furouri și pantaloni din garderoba de azi; vorbesc între ei într-un limbaj contemporan, în limba noastră, nu a epocii lui Schiller de la 1800 și a lui Elizabeth I de la 1600; au pistoale, unii; secretarul Reginei scrie de zor la un laptop (cum fac eu însumi acum scriind această cronică) ș.a.m.d. - iar din această modernizare prin adaptare firească, ne-ostentativă, drama are numai de câștigat.
Andrei Șerban și Robert Icke au o aceeași miză: de a face perceptibilă și tangibilă istoria tragică a lui Mary Stuart, de a o aduce în fața ochilor noștri pentru a ne obliga - vizual, sonor, psihologic, moral, intelectual - să o asumăm în toată procesualitatea ei, de ce?, fiindcă în această istorie teribilă a Istoriei cu majusculă simbolică găsim un fel de reunire a conflictelor omului cu omul. Ce avem în istoria lui Mary Stuart și ce vedem pe scena sălii Studio de la TNB? Dar ce nu avem?... Lupta pentru Putere, trădarea ca monedă curentă, la Curte, lingușeala pentru câștigarea încrederii, ambiția feroce a parvenirii prin orice mijloace, intrarea în grațiile Reginei și, dimpotrivă, căderea în dizgrație, limbajul dublu și arta duplicității, gelozia turbată, feminină și masculină, ura neagră, abisală, pentru adversarul care stă ca un obstacol în cale, minciuna în valuri și în trepte, delațiunea, complotul și demascarea complotiștilor între ei, forța brută convocată fără cea mai mică remușcare ori "finețe" diplomatică, șantajul transparent, amenințarea directă ori voalată, fanatismul religios, cu ura catolicilor față de protestanți și a protestanților față de catolici, apoi ura englezilor față de francezi și cea a francezilor față de englezi, apoi ferocitatea luptelor și disputelor între curteni, între consilieri, între oamenii cei mai apropiați de Regina Elizabeth I. Avansând prin toate aceste cercuri infernale ale Istoriei și ale Societății umane către punctul nodal, reprezentat de Mary Stuart și Elizabeth I, Andrei Șerban le va duce pe cele două eroine în aceeași necruțătoare - și impresionantă - des-facere a personalității umane în elementele constitutive. Mary nu e personajul pozitiv fiindcă e victima lui Elizabeth I; iar Elizabeth I nu e personajul negativ fiindcă, în cele din urmă, a executat-o pe captiva ei Mary. Mary e o martiră, dar e totodată și o femeie cinică, ahtiată de Putere; Elizabeth I e o femeie care ordonă execuția, dar e totodată și o femeie vulnerabilă, victimă ea însăși a poverii de a purta Coroana.
Explorarea lui Andrei Șerban
Dar lucrurile nu rămân nici pe departe atât de "simple", întrucât, cu o artă regizorală excepțională, Andrei Șerban își continuă explorarea în străfundurile minții și sufletului omenesc, făcându-le pe cele două eroine să treacă prin toate ipostazele, prin toate stările și prin toate formele psiho-morale imaginabile de către spectator. Fiecare dintre cele două e o martiră, ba chiar un fel de sfântă, și totodată un diavol, un demon; acum victimă nevinovată, acum călău fără ezitare; acum suferind pentru adevăr, acum mințind fără vreo mustrare de conștiință; ba fiind înșelată, ba înșelând; ba plângând în deznădejde, ba cu sclipiri de bucurie sălbatică în ochi...
Ca să-și ducă această explorare până la capătul capătului, Andrei Șerban, luându-l ca model pe Icke, a optat pentru un "joc" de-a dreptul incredibil: se dă cu banul (!) înainte de spectacol și o actriță află în funcție de cum cade banul pe cine joacă: azi banul a căzut așa, Raluca Aprodu o joacă pe Elizabeth I, mâine banul cade pe partea ailaltă, Raluca Aprodu o joacă pe Mary Stuart. Ați mai pomenit un asemenea experiment riscant de mare regizor, întors după treizeci de ani pe scena Teatrului Național?
Iar dacă banul a căzut cum a căzut la premiera de aseară, eu am văzut-o pe Raluca Aprodu în rolul Reginei Virgine, extraordinară ca și Cate Blanchett, palidă și austeră, rezervată și ascunsă, cu deviza ei Video et Taceo care îi frâna expansivitatea, exteriorizarea, darea pe față. Dar în scena disputei dintre cele două eroine, Raluca Aprodu jucând-o magistral pe Virgină își dă, cum se zice la noi, "arama pe față", iese din "calmul ei englezesc", uită complet de arta disimulării a "perfidului Albion", de Video et Taceo, de "diplomație" și mașinațiuni de culise, pentru a da frâu liber unei femei îndelung reprimate și ascunse, care-și înfruntă rivala și devine, pentru o dată, ea însăși Mary Stuart.
Temperamentele ies ca mercurul dintr-un termometru spart și ți-e frică să nu te atingi de scena aceasta incandescentă, cu două femei care s-ar sfâșia una pe alta și care chiar asta fac: demascându-se reciproc, devoalându-se fiecare dintre ele, fiind una ca alta, fiind una - cealaltă. Da, Elizabeth I devine în scena aceasta cheie Mary Stuart. Iar ca să fie tacâmul complet, ar trebui să aștept să se mai dea cu banul și s-o văd pe Raluca Aprodu jucând-o pe Mary Stuart de la început și până la final.
Dar lucrurile sunt chiar și mai complicate de atât, fiindcă Andrei Șerban face la TNB, după treizeci de ani, permutări artistice prin reversibilitate actoricească. Astfel, rolul lui Mary Stuart e jucat ba de Raluca Aprodu, ba de Ofelia Popii, ba de Nicoleta Lefter, rolul lui Elizabeth I e jucat ba de Raluca Aprodu, ba de Ofelia Popii, iar rolul lui Mortimer e jucat ba de Florin Aioane, ba de Tudor Cucu-Dumitrescu, ba de Ștefan Mihai. Eu am văzut spectacolul cu Raluca Aprodu în Elizabeth I, Nicoleta Lefter în Mary Stuart (remarcabilă) și Ștefan Mihai în Mortimer (foarte convingător și el). Dar alți spectatori au văzut și vor vedea alți actori și actrițe în aceste roluri, într-o demonstrație uimitoare a lui Andrei Șerban și a Actorului român că poate juca orice rol. În concluzie logică, Mary Stuart de la TNB e dovada vie nu numai a complexității sufletului uman, ci și a capacității actrițelor și actorilor români de a o reprezenta, pe scenă, exemplar.
Timpul a trecut prea repede, luând viteză, și a zburat literalmente pentru spectatorul care a urmărit acest spectacol excepțional. O, timp, suspendă-ți zborul, scria un poet francez, tot un romantic ca Schiller; și știa el ce știa...
(Foto: Florin Ghioca & Mircea I. Anca)