Rațiuni de Stat și de Teatru - Mary Stuart

Înainte să îmi ocup scaunul de spectator am refuzat să caut, să citesc, să recitesc, să compar. Am vrut să mă întorc la cele ce sunt esențiale în teatru: întâlnirea mereu surprinzătoare și uimirea, am vrut să verific dacă un spectacol te mai poate lăsa în aceste vremuri fără cuvinte perfectând între tine și teatru un contract fără pacte comisorii, pe termen lung.

Se scrie apăsat și intens despre spectacolul Mary Stuart de la Teatrul Național București. Se înmoaie pana în admirație, în nedumerire, dar și în răutate intrigantă. Nu spectacolul este marea miză, ci autorul lui. Nu drama lui Schiller stârnește pasiuni și pasionați, ci punerea în scenă. Nu Icke, nu Zweig, nici Schiller, nu Elisabeta și nici măcar Regina Scoției nu este personajul principal, ci Andrei Șerban. Capul lui Mary Stuart, pe umeri sau lângă butuc nu provoacă mari drame, dar capul lui Andrei Șerban enervează, provoacă, irită. "După 30 de ani mai este în stare de un mare spectacol?" este întrebarea gândită și nerostită sau spusă ironic și agresiv de cei care au venit nu doar la judecata fără putință de apărare a unui spectacol, ci la întocmirea în regim de urgență a rechizitoriului unui regizor care încă intimidează.

Îmi vine în minte o epigramă de Ion Ionescu-Quintus din Urmașii lui Cincinat (2004): "În politică devii / Om de frunte, dacă știi / Sau să sperii / Sau să perii!". Lumea teatrului se aseamănă cu cea politică, implicând ambele manipulare, talent, inspirație, jocuri de putere și de culise. În ambele lumi oamenii "de frunte" se disting, dar numai unii rezistă vremurilor încăpățânându-se să le supună convingerilor lor. Andrei Șerban este un asemenea om căruia nu i se iartă forța de a ține pasul cu timpul, fără a abdica de la propria rigoare, disciplină, fără a-și abroga propriile convingeri, fără a peria, a se plia, a se preface. Da, Andrei Șerban sperie prin rigoare, disciplină, principii, viziune nenegociabilă, obsesia muncii, inflexibilitate. Nu este fluid, nici transparent, nici sinuos. Așa cum nici spectacolele sale nu sunt anemice, adaptabile, nici transparente. Mary Stuart nu face excepție.

Senzația de captivitate nu s-a datorat numai scenografiei semnate de Helmuth Stürmer care transformă scena Sălii Studio și o mică parte din spațiul sălii într-o imensă închisoare, ci și ritmului, presiunii, senzației de claustrare, impresiei că trăiești concomitent timpul celor două regine cu cel al prezentului. Istoria se joacă parșiv cu mintea ta, lăsându-ți poteci înguste pe care să te ferești de tăvălugul ei neiertător. E Zweig, e Schiller, e Icke sau Shakespeare? E teatru, este doar un spectacol de teatru masiv, dens, impunător, provocator. Este o trăire lucidă pe care se întâmplă să o ai rareori într-o sală de teatru, dar atunci când o ai trebuie să îi recunoști forța de a te arunca de pe orbita ta cotidiană. Este o întâlnire pentru care trebuie să fii recunoscător și ale cărei ecouri le păstrezi ca semnale prevestitoare pentru alte întâlniri. Și nu în ultimul rând este o mare bucurie. Bucurie personală, pentru că spectatorul veșnic tânăr și curios ce nu vrea să amorțească și are simțurile ascuțite să sesizeze valoarea, bucurie indirectă că spectatorii tineri la propriu, pot să aibă și ei marile spectacole ale generației lor, de care să își aducă aminte peste timp, la care să se întoarcă mereu, de care să se agațe când simt că erodarea și suficiența, superficialul și arbitrariul pun stăpânire pe teatru.

Mary Stuart de la Teatrul Național București este cel de-al treilea text-adaptare semnat de dramaturgul și regizorul britanic Robert Icke pe care Andrei Șerban îl montează în România în ultimii ani (după Oedip, după Sofocle, și Doctorul, după Profesorul Bernhard de Arthur Schnitzler). Versiunea modernă a piesei lui Friedrich Schiller a avut premiera în 2016. Dramaturgul Robert Icke a dezbrăcat de pe textul lui Schiller veștmântul greoi și prăfuit al timpului, lăsându-l suplu și aerisit, neștirbindu-i forța și valoarea morală. La rândul său, Andrei Șerban optează pentru aducerea în ambient modern a unei istorii notorii, ieșind din limitele tragediei pentru a analiza societatea contemporană. Deși Mary Stuart se bazează pe evenimente istorice reale cu un final cunoscut (dar și pe o întâlnire între cele două regine inventată de Schiller și preluată de Icke), artificiul dramaturgului modern cu rotirea monedei astfel încât actrițele să afle rolul pe care îl vor juca în momentul începerii spectacolului imprimă hazardului un rol de motor al acțiunii, atenuând certitudinea, dând frâu imaginației fiecăruia dintre noi... Piesa detaliază ce s-a întâmplat când Elisabeta regină ia decizia să își suprime rivala, pe verișoara ei, Mary, pe care a întemnițat-o timp de 19 ani. Istoria în cronici consemnează că sosirea Mariei Stuart în Anglia a fost o amenințare clară la adresa domniei Elisabetei în condițiile în care Elisabeta a luptat din greu pentru tron, fiind declarată ilegitimă de Henric al VIII-lea, în timp ce mulți o vedeau pe Maria Stuart ca fiind moștenitoarea de drept.


La începutul fiecărei reprezentații (atunci când pe scenă se află Ofelia Popii și Raluca Aprodu), se aruncă o monedă pentru a decide cum sunt împărțite rolurile între actrițe. Nu este un truc, spune Icke, ci un mod de a exprima modul în care "din punct de vedere politic, lucrurile funcționează pe o șansă foarte subțire și fragilă, arbitrară". Doar din punct de vedere politic? Andrei Șerban răspunde acestei întrebări: "Pentru a învăța că trebuie să ne supunem șansei și să o acceptăm, că sunt forțe care guvernează cosmosul mult mai mari decât le știm și suntem cumva dependenți de asta, tot ce ne e în putință nouă, oamenilor, este să mergem la teatru și să încercăm să înțelegem - de două mii de ani încoace, de la Oedip până la Mary Stuart - că nu ne putem opune."^[i]

Această mărturisire nu expiră un aer fatalist, dimpotrivă, invită la căutare, la trezire, la înțelegerea fenomenelor politice, sociale, umane într-un lanț al cauzalității în care fiecare verigă contează.

Mă reîntorc la valoarea decorului construit de Helmut Stürmer care preferă o scenă săracă în obiecte de decor, scenă pe care tronează un tron piramidal, de la înălțimea căruia presimți căderile și suișurile puterii. Rotirile de turnantă asigură interacțiunea dintre corpurile actorilor și ciocnirea replicilor. Video designul lui Andrei Cozlac completează decorul în aceeași notă de sumbru, apăsător, sporind senzația spațiului ca o închisoare. Lumina este crudă, rece, decupând pe chipurile personajelor măștile pe care cu toții le poartă (lighting design: Cristian Niculescu). Simți viața pulsând, aspiri prin toți porii mirosul amețitor al puterii, adevăratul drog, marea miză, scopul suprem, indiferent de genul personajului sau de rolul social. Costumele create de Corina Grămoșteanu au rafinament și dau prestanță personajelor, fără a le încorseta. Muzica (Alexei Țurcan) este bine integrată în structura spectacolului care are propria sa muzicalitate datorată ritmului și dialogului alert (traducere de Irina Velcescu).

Despre lucrul lui Andrei Șerban cu actorul s-a scris mult, referitor la toate spectacolele regizate: disciplină, intuiție, echipă, seriozitate, dialog, inspirație, studiu, muncă sunt cuvintele definitorii în construirea personajelor.

Excelentă interpretarea Nicoletei Lefter în Regina Mary! Dezlănțuită, fără a fi patetică, explozivă, cu nuanțe de personaj tragic, sarcastică, având lacrimi în colțul ochilor, actrița a acaparat sala reușind să evolueze pe distanța dintre victimă și eroină cu simplitate și naturalețe, fără ca trecerea de la o extremă la alta să fie forțată sau arbitrară. Femeia care a iubit în toate formele, pasional, ludic, carnal, astral nu își ascunde niciodată marea iubire pentru putere. Privirea ei taie în carne vie, cuvintele mușcă din cei ce o aud și o văd revărsând injurii, blesteme, imprecații, prevestiri sumbre cu o forță pusă în mișcare de toate resorturile rațiunii și simțirii. Pe măsură ce finalul se apropie, Nicoleta Lefter se metamorfozează, devine transparentă, fantomatică. Ochii lucesc mistic, glasul se îndulcește, trupul pare imaterial. Regina se pregătește să intre în legendă. Lumea aceasta e prea strâmtă, dincolo o altă justiție îi va da ceea ce i se cuvine, nemurirea și fascinația muritorilor de rând.


Raluca Aprodu este o regină interiorizată, anxioasă. Elizabeth a uzurpat și, la rândul ei, se teme de uzurpare. Atât de tare se întipărește acest chin interior pe chipul actriței, că îi estompează frumusețea. Spre deosebire de Mary, Elizabeth are ce pierde și această conștientizare a situației o transformă uneori într-o păpușă în mâinile tuturor. Gelozia lui Elizabeth nu este una cauzată de sfărâmarea unei iubiri, ci o suferință profundă, legată de știrbirea prestigiului său regal. Elizabeth nu mai întreprinde doar un act de justiție, ci dă frâu unei crunte răzbunări umane ce amintește de climatul renașterii spaniole. Nu mai este loc de rațiune, în numele onoarei jignite. Monologul său este o formă de interogare a sinelui, un instrument ajutor prin care vrea să se explice, înregistrând tribulațiile sufletului și încordările minții. Odată decizia înfăptuită, Elizabeth realizează capcana în care a căzut. Superb momentul de actorie din finalul spectacolului. Sub ochii noștri, Raluca Aprodu se micește, se diluează. Nici costumul somptuos nu o apără. Este o păpușă fără vlagă, propria sa putere a învins-o. Nu mai are pentru ce lupta, dar mai ales cu cine lupta. Dispariția rivalei a sfârtecat-o. Gratiile coroanei versus gratiile închisorii? La orizont se zăresc alte gratii, insurmontabile. Cele ale judecății posterității peste care Regina rece, frigidă, criminală nu poate trece. Peste care Regina pasională, incandescentă, iubitoare de viață și de Dumnezeu, zâmbește triumfător. Minunat portret al feminității într-o lume dominată de bărbați, o lume redată fără zgomotul deranjant al sloganurilor, fără evidențe enervante, doar prin două personaje croite impecabil și ajustate pe măsura timpului.


Distribuția masculină cuprinde temperamente și stiluri diferite, interpretările fiind construite minuțios, într-o abordare viscerală. Marius Bodochi, leapădă aerul său romantic în Lord Talbot, ca să fie raisonneur-ul care nu se implică, deși îl arde această nonimplicare, simțindu-se complice la crimă.


Lord Burleigh prin șarmul lui Conrad Mericoffer este un star al mașinațiunilor de culise, în antiteză cu William Davidson (Ciprian Nicula foarte credibil în postura omului jucărie a sorții, a puterii, dar și a propriei verticalități).


Mihai Calotă îl joacă pe Lord Aubespine într-un amestec de hedonism, cinism și aroganță. Pare un clown căruia îi lipsește elementul esențial, inteligența, în locul căruia așază snobismul.


Florin Călbăjos a găsit linia neutră și schematică a personajelor sale (Kent / Melvil). Sobru și echilibrat, Mihai Călin este Paulet căruia dreptatea îi scapă printre degete, iar servilismul se cuibărește la sânul compromisului, făcându-l complice la ceea ce cugetul său nu poate accepta niciodată.

În Mortimer, Ștefan Mihai, actor tânăr de la Teatrul din Constanța, are în ochi sclipirea nebuniei specifică oricărei forme de fanatism, dar și aura de erou romantic îndrăgostit, și versatilitatea curteanului obligat să supraviețuiască într-o plasă de intrigi și trădări.


Din off, o voce seacă și neutră (Dana Dima) punctează anumite momente prin replici scurte și limpezi. Să fie un Tiresias al zilelor noastre? Să fie vocea regizorului?

Despre izvorul inițial al spectacolului, piesa lui Schiller s-a scris că adevăratul conflict ia naștere între rațiunea de stat și criteriile sensibilității umane. Evoluția socială și politică, modificarea și diminuarea relațiilor interumane din ultima vreme au modificat inclusiv sertarele sensibilității spectatorului contemporan. Astfel, spectacolul de teatru are de luptat pentru cucerirea acestor noi teritorii. Cu ce preț? În niciun caz cu prețul renunțării la stâlpul susținător al rațiunii, pare a fi răspunsul acestui spectacol. Actorii și textul susțin un edificiu care impune, care emană sentimentul durabilității. Pentru regizorul Andrei Șerban munca s-a sfârșit după premieră. Pentru spectator, după căderea cortinei, spectacolul abia începe, atunci când teatrul îmbină luciditatea, emoția, foamea de adevăr.

(Foto: Florin Ghioca & Mircea I. Anca)

Mary Stuart, adaptare de Robert Icke după Friedrich Schiller
Traducere de Irina Velcescu
Regia: Andrei Șerban
Regizor asociat: Daniela Dima / Versiune scenică: Daniela Dima
Decor: Helmut Stürmer / Costume: Corina Grămoșteanu / Muzica: Alexei Țurcan / Video design: Andrei Cozlac / Lighting design: Cristian Niculescu
Distribuție: Mary Stuart: Raluca Aprodu / Nicoleta Lefter / Ofelia Popii; Elisabeth I: Raluca Aprodu / Ofelia Popii; Paulet: Mihai Călin; Mortimer: Florin Aioane / Tudor Cucu-Dumitrescu / Ștefan Mihai; Lord Burleigh: Conrad Mericoffer; Lord Talbot: Marius Bodochi; Contele Leicester: Emilian Oprea; Lord Aubespine: Mihai Calotă; William Davidson: Ciprian Nicula; Kent / Melvil: Florin Călbăjos.