Ce jucăm noi aici? - Mary Stuart

De câte ori ne-am întrebat, în săptămânile de pe urmă, ce se întâmplă? Cine, cum și de(-a) ce se joacă cu noi? Ce rol mai jucăm noi în viețile noastre social-politice? Ce jocuri ne va rezerva viitorul?

Piesa Mary Stuart a fost scrisă de Friedrich Schiller în 1800. În 2016, dramaturgul și regizorul britanic Robert Icke a propus o versiune adaptată, omonimă, a venerabilului text. Icke, specializat, printre altele, în rescrierea unor texte clasice, este, la zi, autorul favorit al lui Andrei Șerban care a montat, în ultimii ani, 3 dintre textele sale: Oidipusz / Oedipus (la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în 2022) & Oedip (la Bulandra, în 2023), Doctorul (la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara în 2022) și, cel mai recent, Mary Stuart (la Teatrul Național din București, premieră în decembrie 2024, găzduită de Sala Studio).

***
1587, anul decapitării reginei Mary Stuart / Mary, Queen of Scots, la ordinul reginei Elizabeth I. 1986, anul nașterii lui Robert Icke. 2024, anul curent. Proiectat în înalt decorului imaginat de Helmut Stürmer, un cerc împărțit în 4 găzduiește cei 3 ani (plus o căsuță goală) și se învârte asemenea unei rulete (video design-ul lui Andrei Cozlac contribuie din plin la realizarea imaginilor memorabile ce populează montarea lui Andrei Șerban). Alegerea inserării anului nașterii dramaturgului britanic e oarecum ciudată și rupe simetria pe care întreg spectacolul o caută, o construiește, o forțează.

Tot un joc de ruletă e și distribuirea rolurilor principale. În fiecare seară, două dintre cele trei actrițe alese de regizor (Raluca Aprodu, Nicoleta Lefter, Ofelia Popii) trag la sorți cine va juca Mary Stuart și cine Elizabeth (Nicoleta poate fi doar Mary). În seara de 12 decembrie 2024, Nicoleta Lefter a fost Mary și Raluca Aprodu a interpretat-o Elizabeth. În cadrul aceleiași reprezentații, Ștefan Mihai a fost Mortimer (în alte seri, rolul e jucat de Florin Aioane sau Tudor Cucu-Dumitrescu, fără ca, în acest caz, distribuirea să depindă de vreun zar).

Povestea e complexă, flamboiantă, masivă. Nenumăratele costume gândite de Corina Grămoșteanu reflectă cu fidelitate marile ambiții ale textului și ale montării. Scena însăși e prea mică (oare n-ar fi fost mai potrivită montarea spectacolului în sala cea mare a TNB-ului?), prilej pentru Helmut Stürmer să prelungească decorul cu platforme așezate printre staluri (așa cum a făcut, de pildă, și Octavian Neculai în cazul minunatului Car(o)usel montat de Șerban la Bulandra în 2015). Universul sonor, inclusiv muzica lui Alexei Țurcan, subliniază apăsat, pe tonalități felurite, semnificațiile diverse ale celor mai multe dintre scene. Luminile mânuite de același ireproșabil Cristian Niculescu delimitează cu precizie geometrică locuri, sentimente, stilistici regizorale (textura spoturilor decupează spații de joc, focalizează asupra emoțiilor individuale, pune în valoare cheia realistă / opțiunea expresionistă / pasajele post-dramatice). Munca tuturor acestor artiști e cu totul remarcabilă, după cum eforturile actrițelor și actorilor merită toate aplauzele.

***
Am evocat variatele stilistici. Despre ce e vorba?

Cele două microfoane cu stativ amplasate în avanscenă anunță o posibilă opțiune pentru post-dramatic. Voice-over-ul (Daniela Dima, deopotrivă regizor asociat și semnatara versiunii scenice a textului) confirmă prima senzație. Mai mult, replicile & monologurile rostite cu fața spre public sunt adesea preferate, cu precădere în prima jumătate a spectacolului.

Alura ușor aplecată, sugerând o eventuală cocoașă, hainele și machiajul dark, alături de disponibilitatea cvasi-infinită pentru joc dublu / triplu / fără-număr, fac din Mortimer un Richard III la curtea lui Elizabeth I. Contorsiunile machiavelice ale personajului sunt excelent înscenate grație disponibilității noir-ludice a lui Ștefan Mihai, cel care reușește, în regia aceluiași Andrei Șerban, un extraordinar bufon Feste în A douăsprezecea noapte (premieră 2024 a Teatrului de Stat Constanța, din a cărui trupă face parte actorul). Deși având de jucat un personaj infinit mai liniar și mai previzibil, Conrad Mericoffer îi imprimă Lordului Burleigh un ce expresionist din aceeași galerie de tip The Addams Family.

Grație polivalenței și talentului Nicoletei Lefter, primele apariții ale reginei Mary Stuart imprimă spectacolului, pe bază de zâmbet și privire jucăușă, un aer vag absurd, detașat de textura grea, apăsată a textului. O excelentă premisă pentru o potențială continuare în care textul & personajele sale să fie deopotrivă aduse în scenă & (auto-)chestionate pentru ca ancorarea în prezent, în teatrul ca "artă a prezentului", să se întâmple.

Tonurile realiste, impecabil interpretate de Mihai Călin pentru un Paulet care, singur, întruchipează ce vasăzică rațiunea & onoarea, colorează, la rândul lor, un șevalet spectacular cum nu se poate mai ofertant. Ce spectacol ne așteaptă!

***
Ce începe incitant și provocator continuă mai degrabă asurzitor, simplificator din punct de vedere stilistic. Soluția folosirii lavalierelor intră în conflict sonor cu tonalitățile ridicate și ultra-ridicate care însoțesc atât faimoasa întâlnire a reginelor (pură ficțiune schillerian-icker-iană), cât și mai toate evenimentele care se derulează în actele finale. Elegantele soluții video care însoțesc & învelesc, cu istețime și pricepere, anumite scene, se transformă, spre final, în repetitive înfățișări ale unor mulțimi de cranii, evocare banalizată prin supra-expunere a victimelor carnagiilor cu care se soldează, în istorie, dueluri pentru putere ca cel din Mary Stuart.

Treptat, Mary Stuart leapădă detașarea și meta-comentariul bazată pe mimică pentru portretizarea în cheie realistă a zbuciumului și disperării. Abia spre final Nicoleta Lefter își recapătă libertate de mișcare și interpretare de la început, dar cu un impact mult diminuat. Raluca Aprodu îi imprimă lui Elizabeth I un profil mai degrabă auster și statuar. Doar în scenele cu contele de Leicester (acest Mortimer al erotismului interpretat de Emilian Oprea) regalul personaj capătă consistență, însă acestea contează prea puțin în economia generală a spectacolului. Caracterul statuar al învingătoarei e accentuat de opțiunile regizorale și vestimentare (bonus, perucă) de final, când prea puțin cunoscutul (în spațiul românesc) portret al reginei engleze e împins în față, deși e greu de crezut că el are cu adevărat un impact relevant asupra unui public căruia nu îi e familiar.

Dezvoltând această sub-temă, e discutabil în ce măsură o poveste (oricum întortocheată și cu oarece probleme de plauzibilitate) care apasă puternic pe conflictele catolicism - protestantism și pe complicatele ițe franco - anglo - scoțiene de acum aproape jumătate de mileniu are forța să iradieze astăzi și acum, mai ales dacă sunt reprezentate în cheie realistă, așa cum alege să o facă Andrei Șerban în parte a doua a spectacolului ce marchează revenirea sa la TNB după 32 de ani. Senzația este că, mai degrabă, Șerban vrea să orice preț să impună anumite concluzii & învățăminte și că face asta și acolo unde textul nu îl ajută sau chiar împotriva textului.

Există, de pildă, momente când actorii smulg replici din textul rostit într-un dialog purtat undeva în adâncul scenei și fug degrabă spre avanscenă să îl livreze, aparte, publicului, ca pe un adevăr de preț pe care e musai ca spectatorii să-l audă, să-l înțeleagă, să-l memoreze. În cazul Doctorului lui Icke montat la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara și reprezentat la Teatrul Odeon din București în octombrie 2024, în cadrul celei de-a 3-a ediții a BukFeszt, opțiunea regizorului a fost să sublinieze și să bold-uiască anumite cuvinte ale supratitrării în română întru fixarea lor pe retina spectatorilor.

Genul acesta de forțare definește, în bună măsură, întreaga mașinărie artistică pe nume Mary Stuart. O construcție impresionantă și foarte muncită, care însă e marcată la tot pasul de prezența regizorală. Mâna lui Șerban se simte fără încetare, dorința lui de a demonstra, de a explica, de a educa, de a impune concluzii, inhibă capacitatea textului de a-și spune de unul singur povestea și abilitatea actorilor de a-și aprofunda personajele.

Cât despre actualitatea intrigii, altădată un punct forte al montărilor lui Andrei Șerban (vezi, de pildă, formidabilă înscenare cu Richard 3 de la Bulandra, din 2019, în plină epocă Dragnea), e cvasi-imposibil de găsit, în Mary Stuart, ceva particular-relevant pentru ce vasăzică Georgescu, Trump, Putin, Ucraina, Orientul Mijlociu sau oricare alta dintre marile teme ale lui 2024. Da, e adevărat, puterea corupe, da, e adevărat, politicienii sunt duplicitari, da, e adevărat, femeile sunt intens vulnerabilizate chiar și atunci când ocupă funcțiile cele mai înalte, dar asta era valabil și anul trecut, și acum 10 ani, și acum 50, și va fi, mi-e teamă, și peste 1 - 10 - 50 de ani. Fără de umor și aproape fără de emoție, Mary Stuart produce o seamă de concluzii universal valabile și cam atât.

(Timpul & Spațiul reprezentației: 12 decembrie 2024 @ Sala Studio a Teatrului Național din București)