Motto: A fost odată o Regină-ntre regine / Ce capul și-a fost pierdut printr-un "hârșt"! / De unde se vede că, saltimbanc sau Rege, / Soarta deopotrivă atârnă de-un "hârșt"!
Așa sunau versurile cânticelelor pe care Dan Andrei Aldea le-a compus, la invitația lui Liviu Ciulei, pentru magnificul spectacol Elisabeta I, pe textul lui Paul Foster (Teatrul Bulandra, 1975). În acest veritabil eveniment cultural, nu doar pentru epoca respectivă, povestea nefericitei Regine a Scoției era înfățișată sclipitor, șăgalnic și grav, profund, patetic dar și frivol, duios și incandescent, prin intermediul unei trupe de actori ambulanți, contemporani momentului ce s-a sfârșit cu sângeroasa soluție rămasă în memoria istoriei. Atât de încântător decurgeau lucrurile acolo, pe scena arenă de la Grădina Icoanei, încât sălile erau pline-ochi la fiecare reprezentație; iar spectatorii trăiau cu fervoare acea țesătură de intrigi, ideile sclipitoare ce se deschideau, asemeni unor artificii, fațetele multiple, adesea surprinzătoare, ale unor personaje care credeau că s-ar fi jucat cu istoria când, de fapt, lucrurile stăteau taman pe dos. Deși totul părea a fi doar joaca unor saltimbanci, Paul Foster (co-fondatorul trupei LaMama), scotea la iveală sensurile grave, tăioase precum securea călăului ce amenința nu doar gâtul unei Regine detronate, ci și scăfârliile unor actorași porniți să atace și să prezinte publicului toată grozăvia Istoriei, prin contrast cu micimea multora dintre cei puși, chiar de ea, să se joace cu puterea și de-a puterea, să construiască și să dărâme, să râdă, să se înfurie (uneori devastator) și să plângă, să se implice și complice cu credința că, vezi Doamne, ele ar fi mandatare ale Divinității. Nici mai mult, nici mai puțin. Regalitatea epocii elisabethane era luată serios în tărbacă, spiritul sfida absolutismul hachițos și, uneori, criminal, dar uns - mai întotdeauna - cu alifia interesului de stat; cel mai adesea, de stat pe tron, bine mersi, până se găsea altul care să-ți facă felul.
Sigur că o parte din motive se regăsesc în această adaptare la ficțiunea originală (avându-l ca autor serios pe Schiller)... ea însăși o altă ficțiune. Trebuie ținut cont de faptul esențial că Elizabeth I și vara ei, Mary Stuart, nu s-au întâlnit niciodată, pe parcursul vieții lor (una mai lungă, alta mai scurtă prin scurtarea cu securea) față în față; darămite să se mai și ciorovăiască... Or, dacă un neamț ca Friedrich Schiller se încumeta, la 1800, să imagineze în veci nepetrecutul, cum să nu-i iei tu, Robert Icke, textul la purtare? Că n-o fi foc... și nici vreun copyright.
Prezentat entuziast-prietenește[i] de către Andrei Șerban, pe bază de referințe serioase și elogioase precum cele venite de la Peter Brook, mister Icke are un palmares bogat la activ, cu succese pe scenele apusene, dar și românești. Preluarea textului schillerian se arată a se fi petrecut fără prea multe complexe sau delicatețuri, ci abruptă și vitejească. În fond, vina de a fi inventat confruntarea directă dintre cele două eroine nu-l privește; neamțul a zis-o. Noi (adică domnia sa) o mai zicem o dată, chiar mai bine decât el. Cine e pentru... cine contra... îndrăznește cineva să se abțină? Adjudecat! Așa încât, ne aflăm în fața unei meditații, mai mult sau mai puțin personale, despre ceva sensuri ale istoriei, despre responsabilitate, moralitate și interes politic, despre perfidie și cruzime ca adjuvanți al autorității. Despre nemernicia criminală (pasămite responsabilă, împănată cu regrete înfășurate în justificări), slujită de slujbași versatili, lași, lacomi sau mincinoși... Mai punem în glănțurosul menu și ceva filosofie, musai frământări de conștiință, bătute întotdeauna, însă, de necesitatea alinierii la moda vremii - aia cu "hârști!" la urmă. Totul, clamat și reclamat cu o vehemență de dezvăluitor profesionist, care își ia dubiile drept combustibil în confecționarea unor concluzii croite în cheia contemporaneității; adică modernitatea aceea, chemată să explice și să susțină, a posteriori, un eveniment mai mult sau mai puțin petrecut; mai mult sau mai puțin înțeles, dar de prea multe ori repetat, chiar dacă în alte straie. Aducerea poveștii în actualitatea fierbinte se face cu ifose de larg consum: laptop-uri, camere de supraveghere, revolvere (de schimb, dacă cumva securea nu e destul de ascuțită), bașca vestimentația cu semnificații vădit actuale, de la cămășile negre ale fostelor Brigăzi Roșii până la tunicile nord-coreene sau pardesiele atât de dragi gangsterilor. Fierbe scena aceea a sălii Studio, de zici că va da în clocot și mai multe nu. O agitație, altfel bine organizată regizoral, umple până aproape de incandescență atmosfera. Personajele care se zghihuiesc, suferă, iubesc, trădează și așa mai departe, compun "sosul" picant al poveștii de pe margini, cum ar veni. La o privire mai atentă, vezi însă că autorul adaptării nu pare să se fi sinchisit prea mult de latura lor autentic-omenească, tratându-le mai degrabă ca purtători de mesaj, ca semne, argumente ale tezelor puse în pagină. Așa încât, individualitatea lor pare vagă, punând la grea încercare talentul realmente viguros al interpreților-bărbați: Mihai Călin, Florin Aioane / Ștefan Mihai / Tudor Cucu-Dumitrescu, Conrad Mericoffer, Marius Bodochi, Emilian Oprea, Mihai Calotă, Ciprian Nicula, Florin Călbăjos. Decis să demonstreze, cu toate forțele sale, ceva teze (altfel, enunțate de alți autori, politologi sau istorici) despre cruzime și violența puterii, despre versatilitate, fariseism și minciună, ipocrizia drapată în simțul datoriei, pasiunile reale sau doar oportuniste, adaptatorul-autor îi pune la dispoziție regizorului un larg sortiment de păcate ale timpurilor, învârtite, suprapuse, pe alocuri chiar înghesuite într-o colecție de vicii, orori și alte mizerii umane. Când să mai ai timp să le dai (dincolo de enunțul, adesea clamat) consistență, ceva nuanțe caracteriale și alte asemenea "desuetudini"? Condus astfel, publicul va ajunge sigur la țintă: una adevărată, firește, și parcă din ce în ce mai actuală. În schematismul construcției dramaturgice, al nerăbdării de a postula (chipurile) învățătura, concluzia morală, mie, cel puțin, îmi pare că aceste segmente al spectacolului sunt tratate de-a dreptul brechtian. Adică detașat, clar, limpede, pedagogic, acuzator - fără subtilități ori alte forme de expresie "depășite" de vâltoarea lumii actuale. "Să vină poporul la teatru, să tragă concluzia", ca să-l parafrazăm pe milițianul din Reconstituirea. Doar că, în această goană, îngrămădirea de păcate, devine totuși obositoare - până și pentru public. De interpreți, ce să mai vorbim?
Cu totul altfel stau lucrurile, din fericire, la relația între cele două protagoniste. Mai întâi prin reacții indirecte, dar plauzibile, construite cu atenție, Elizabeth și Mary Stuart se configurează atent, nuanțat, provocator, alimentând combustibilul volitiv / emoțional al adversității lor. Dincolo de intrigile ce viermuiesc în jurul fiecăreia dintre ele, armele se acumulează și se ascut: cochetăria și ambiția, complexele, rivalitatea ce decurge inclusiv dintr-o feroce gelozie, perfidia, ura devastatoare, stăpânită prin ipocrizie, până ajunge să dea în clocot. În versiunea văzută de mine, Ofelia Popii rămâne stăpâna jocului politic: abilă, răbdătoare (asemeni unei vipere care știe că-i va veni rândul să muște, iar mușcătura aia va fi cu certitudine mortală), stăpânindu-și cu măiestrie frustrările oricărei femei urâte și, pe această bază, cel mult lingușite și mințite de subalternii adulatori. Răbdarea cu care încearcă să domolească, inițial, confruntarea, este tot o formă de ipocrizie asumată cu greu, căci o regină la putere nu are de ce și de cine să se ascundă; firește, în afara dușmanilor care îi periclitează tronul și, odată cu el, viața. Asta era moda epocii zisă chiar elizabethană! - una care a străbătut, bine mersi, veacurile, de atunci până azi, nu? Dar Elizabeth - Popii își ține rangul, știe că prada e în mâna ei. De ce să se "dezbrace de caracter"? Și totuși, o va face. Când te aștepți mai puțin (tu, martor, dar și rivala ei de moarte), își iese din pepeni și se repede la gâtul vară-sii, ca o Mița Baston ceva mai englezoaică. O târnuiește în reproșuri și acuzații, caută să o umilească... doar că nu-i prea iese. Cealaltă e mult mai tare, la fire, dar și la alte haruri, ca ea. Cel puțin asta relevă Raluca Aprodu. Temperamentul, condiția de superioritate prin tinerețea și frumusețea ei o determină să-și țină rangul sus, cu orice risc și orice preț. Uneltirile ei sunt reale, de ce să le mai ascundă, când zidurile au urechi, mesagerii sunt prinși, iar trădătorii mișună, făcând pe spionii amorezați? Îi rămâne sfidarea - una totală, ba chiar impecabil argumentată. Ea câștigă, simbolic și inutil, bătălia individuală cu argumente personale, chiar dacă o pierde, fatal, în planul realității crude, inevitabile. Impresionează, la Raluca Aprodu, dezlănțuirea fără noimă, în afara demnității personale, transformată în aroganță, chiar dacă (iar personajul știe asta) e una sinucigașă. Dar... asta e, nu poate altfel. Ambele potrivnice sunt egale în rang, la urma urmei... chiar dacă pe una a hărăzit-o "Șeful ei religios" și protestant cu cheia de la temniță, cu martori cumpărați și cu un tribunal obedient... bogatul sortiment de aperitive pentru felurile de bază: butucul și securea.
Concluzia (să-i zicem filosofică) a ideii de a trage la sorți, în fiecare seară (atunci când nu joacă Nicoleta Lefter, care e fixă în rolul lui Mary Stuart), pe cine joacă Ofelia și pe cine Raluca se vrea o trimitere la relativitatea condiției sociale a personajelor: adică, vezi Doamne, oricând poți ajunge în pielea celuilalt / celeilalte. Chestie de soartă, în care hazardul decide totul. Interpretativ, procedeul presupune un efort imens, poate fără precedent, pentru cele două protagoniste; dar important e că nu s-a observat asta. Cu siguranță că, pentru ele, este greu, chiar dacă incitant. Dar, când ai șansa de a fi aleasă de o mare personalitate regizorală, te supui fără să crâcnești. La fel au concedat Mariana Mihuț și Tora Vasilescu (Mița și Didina în De ce trag clopotele, Mitică?) înghițind cu greu cincisprezece găleți de apă turnate peste ele, în tot atâtea duble ale păruielii, la un regim termic de câteva grade peste zero.
Pentru public (nu din cale-afară de participativ, la reprezentația văzută de mine; cu excepția chiuielilor mitocănești, ca la nunțile de mahala, ce au însoțit aplauzele), nu văd care este câștigul acestei dualități. Aaa.... dacă mister Icke ar fi avut curajul și capacitatea să scrie, în cadrul aceluiași spectacol, două variante pentru deznodământul final, ar fi fost cu totul altceva. Nu s-ar fi supărat nimeni, așa cum nu se strâmbă din nas nici la confruntarea față-n față dintre cele două capete încoronate.
Pentru unii dintre spectatori (chiar dintre confrații critici), spectacolul lui Andrei Șerban este considerat drept unul de excepție. Ar fi fost, poate, și pentru mine... dacă nu aș fi avut șansa să văd, acum jumătate de secol, Elisabeta lui Paul Foster & Liviu Ciulei.
Așa sunau versurile cânticelelor pe care Dan Andrei Aldea le-a compus, la invitația lui Liviu Ciulei, pentru magnificul spectacol Elisabeta I, pe textul lui Paul Foster (Teatrul Bulandra, 1975). În acest veritabil eveniment cultural, nu doar pentru epoca respectivă, povestea nefericitei Regine a Scoției era înfățișată sclipitor, șăgalnic și grav, profund, patetic dar și frivol, duios și incandescent, prin intermediul unei trupe de actori ambulanți, contemporani momentului ce s-a sfârșit cu sângeroasa soluție rămasă în memoria istoriei. Atât de încântător decurgeau lucrurile acolo, pe scena arenă de la Grădina Icoanei, încât sălile erau pline-ochi la fiecare reprezentație; iar spectatorii trăiau cu fervoare acea țesătură de intrigi, ideile sclipitoare ce se deschideau, asemeni unor artificii, fațetele multiple, adesea surprinzătoare, ale unor personaje care credeau că s-ar fi jucat cu istoria când, de fapt, lucrurile stăteau taman pe dos. Deși totul părea a fi doar joaca unor saltimbanci, Paul Foster (co-fondatorul trupei LaMama), scotea la iveală sensurile grave, tăioase precum securea călăului ce amenința nu doar gâtul unei Regine detronate, ci și scăfârliile unor actorași porniți să atace și să prezinte publicului toată grozăvia Istoriei, prin contrast cu micimea multora dintre cei puși, chiar de ea, să se joace cu puterea și de-a puterea, să construiască și să dărâme, să râdă, să se înfurie (uneori devastator) și să plângă, să se implice și complice cu credința că, vezi Doamne, ele ar fi mandatare ale Divinității. Nici mai mult, nici mai puțin. Regalitatea epocii elisabethane era luată serios în tărbacă, spiritul sfida absolutismul hachițos și, uneori, criminal, dar uns - mai întotdeauna - cu alifia interesului de stat; cel mai adesea, de stat pe tron, bine mersi, până se găsea altul care să-ți facă felul.
Sigur că o parte din motive se regăsesc în această adaptare la ficțiunea originală (avându-l ca autor serios pe Schiller)... ea însăși o altă ficțiune. Trebuie ținut cont de faptul esențial că Elizabeth I și vara ei, Mary Stuart, nu s-au întâlnit niciodată, pe parcursul vieții lor (una mai lungă, alta mai scurtă prin scurtarea cu securea) față în față; darămite să se mai și ciorovăiască... Or, dacă un neamț ca Friedrich Schiller se încumeta, la 1800, să imagineze în veci nepetrecutul, cum să nu-i iei tu, Robert Icke, textul la purtare? Că n-o fi foc... și nici vreun copyright.
Prezentat entuziast-prietenește[i] de către Andrei Șerban, pe bază de referințe serioase și elogioase precum cele venite de la Peter Brook, mister Icke are un palmares bogat la activ, cu succese pe scenele apusene, dar și românești. Preluarea textului schillerian se arată a se fi petrecut fără prea multe complexe sau delicatețuri, ci abruptă și vitejească. În fond, vina de a fi inventat confruntarea directă dintre cele două eroine nu-l privește; neamțul a zis-o. Noi (adică domnia sa) o mai zicem o dată, chiar mai bine decât el. Cine e pentru... cine contra... îndrăznește cineva să se abțină? Adjudecat! Așa încât, ne aflăm în fața unei meditații, mai mult sau mai puțin personale, despre ceva sensuri ale istoriei, despre responsabilitate, moralitate și interes politic, despre perfidie și cruzime ca adjuvanți al autorității. Despre nemernicia criminală (pasămite responsabilă, împănată cu regrete înfășurate în justificări), slujită de slujbași versatili, lași, lacomi sau mincinoși... Mai punem în glănțurosul menu și ceva filosofie, musai frământări de conștiință, bătute întotdeauna, însă, de necesitatea alinierii la moda vremii - aia cu "hârști!" la urmă. Totul, clamat și reclamat cu o vehemență de dezvăluitor profesionist, care își ia dubiile drept combustibil în confecționarea unor concluzii croite în cheia contemporaneității; adică modernitatea aceea, chemată să explice și să susțină, a posteriori, un eveniment mai mult sau mai puțin petrecut; mai mult sau mai puțin înțeles, dar de prea multe ori repetat, chiar dacă în alte straie. Aducerea poveștii în actualitatea fierbinte se face cu ifose de larg consum: laptop-uri, camere de supraveghere, revolvere (de schimb, dacă cumva securea nu e destul de ascuțită), bașca vestimentația cu semnificații vădit actuale, de la cămășile negre ale fostelor Brigăzi Roșii până la tunicile nord-coreene sau pardesiele atât de dragi gangsterilor. Fierbe scena aceea a sălii Studio, de zici că va da în clocot și mai multe nu. O agitație, altfel bine organizată regizoral, umple până aproape de incandescență atmosfera. Personajele care se zghihuiesc, suferă, iubesc, trădează și așa mai departe, compun "sosul" picant al poveștii de pe margini, cum ar veni. La o privire mai atentă, vezi însă că autorul adaptării nu pare să se fi sinchisit prea mult de latura lor autentic-omenească, tratându-le mai degrabă ca purtători de mesaj, ca semne, argumente ale tezelor puse în pagină. Așa încât, individualitatea lor pare vagă, punând la grea încercare talentul realmente viguros al interpreților-bărbați: Mihai Călin, Florin Aioane / Ștefan Mihai / Tudor Cucu-Dumitrescu, Conrad Mericoffer, Marius Bodochi, Emilian Oprea, Mihai Calotă, Ciprian Nicula, Florin Călbăjos. Decis să demonstreze, cu toate forțele sale, ceva teze (altfel, enunțate de alți autori, politologi sau istorici) despre cruzime și violența puterii, despre versatilitate, fariseism și minciună, ipocrizia drapată în simțul datoriei, pasiunile reale sau doar oportuniste, adaptatorul-autor îi pune la dispoziție regizorului un larg sortiment de păcate ale timpurilor, învârtite, suprapuse, pe alocuri chiar înghesuite într-o colecție de vicii, orori și alte mizerii umane. Când să mai ai timp să le dai (dincolo de enunțul, adesea clamat) consistență, ceva nuanțe caracteriale și alte asemenea "desuetudini"? Condus astfel, publicul va ajunge sigur la țintă: una adevărată, firește, și parcă din ce în ce mai actuală. În schematismul construcției dramaturgice, al nerăbdării de a postula (chipurile) învățătura, concluzia morală, mie, cel puțin, îmi pare că aceste segmente al spectacolului sunt tratate de-a dreptul brechtian. Adică detașat, clar, limpede, pedagogic, acuzator - fără subtilități ori alte forme de expresie "depășite" de vâltoarea lumii actuale. "Să vină poporul la teatru, să tragă concluzia", ca să-l parafrazăm pe milițianul din Reconstituirea. Doar că, în această goană, îngrămădirea de păcate, devine totuși obositoare - până și pentru public. De interpreți, ce să mai vorbim?
Cu totul altfel stau lucrurile, din fericire, la relația între cele două protagoniste. Mai întâi prin reacții indirecte, dar plauzibile, construite cu atenție, Elizabeth și Mary Stuart se configurează atent, nuanțat, provocator, alimentând combustibilul volitiv / emoțional al adversității lor. Dincolo de intrigile ce viermuiesc în jurul fiecăreia dintre ele, armele se acumulează și se ascut: cochetăria și ambiția, complexele, rivalitatea ce decurge inclusiv dintr-o feroce gelozie, perfidia, ura devastatoare, stăpânită prin ipocrizie, până ajunge să dea în clocot. În versiunea văzută de mine, Ofelia Popii rămâne stăpâna jocului politic: abilă, răbdătoare (asemeni unei vipere care știe că-i va veni rândul să muște, iar mușcătura aia va fi cu certitudine mortală), stăpânindu-și cu măiestrie frustrările oricărei femei urâte și, pe această bază, cel mult lingușite și mințite de subalternii adulatori. Răbdarea cu care încearcă să domolească, inițial, confruntarea, este tot o formă de ipocrizie asumată cu greu, căci o regină la putere nu are de ce și de cine să se ascundă; firește, în afara dușmanilor care îi periclitează tronul și, odată cu el, viața. Asta era moda epocii zisă chiar elizabethană! - una care a străbătut, bine mersi, veacurile, de atunci până azi, nu? Dar Elizabeth - Popii își ține rangul, știe că prada e în mâna ei. De ce să se "dezbrace de caracter"? Și totuși, o va face. Când te aștepți mai puțin (tu, martor, dar și rivala ei de moarte), își iese din pepeni și se repede la gâtul vară-sii, ca o Mița Baston ceva mai englezoaică. O târnuiește în reproșuri și acuzații, caută să o umilească... doar că nu-i prea iese. Cealaltă e mult mai tare, la fire, dar și la alte haruri, ca ea. Cel puțin asta relevă Raluca Aprodu. Temperamentul, condiția de superioritate prin tinerețea și frumusețea ei o determină să-și țină rangul sus, cu orice risc și orice preț. Uneltirile ei sunt reale, de ce să le mai ascundă, când zidurile au urechi, mesagerii sunt prinși, iar trădătorii mișună, făcând pe spionii amorezați? Îi rămâne sfidarea - una totală, ba chiar impecabil argumentată. Ea câștigă, simbolic și inutil, bătălia individuală cu argumente personale, chiar dacă o pierde, fatal, în planul realității crude, inevitabile. Impresionează, la Raluca Aprodu, dezlănțuirea fără noimă, în afara demnității personale, transformată în aroganță, chiar dacă (iar personajul știe asta) e una sinucigașă. Dar... asta e, nu poate altfel. Ambele potrivnice sunt egale în rang, la urma urmei... chiar dacă pe una a hărăzit-o "Șeful ei religios" și protestant cu cheia de la temniță, cu martori cumpărați și cu un tribunal obedient... bogatul sortiment de aperitive pentru felurile de bază: butucul și securea.
Concluzia (să-i zicem filosofică) a ideii de a trage la sorți, în fiecare seară (atunci când nu joacă Nicoleta Lefter, care e fixă în rolul lui Mary Stuart), pe cine joacă Ofelia și pe cine Raluca se vrea o trimitere la relativitatea condiției sociale a personajelor: adică, vezi Doamne, oricând poți ajunge în pielea celuilalt / celeilalte. Chestie de soartă, în care hazardul decide totul. Interpretativ, procedeul presupune un efort imens, poate fără precedent, pentru cele două protagoniste; dar important e că nu s-a observat asta. Cu siguranță că, pentru ele, este greu, chiar dacă incitant. Dar, când ai șansa de a fi aleasă de o mare personalitate regizorală, te supui fără să crâcnești. La fel au concedat Mariana Mihuț și Tora Vasilescu (Mița și Didina în De ce trag clopotele, Mitică?) înghițind cu greu cincisprezece găleți de apă turnate peste ele, în tot atâtea duble ale păruielii, la un regim termic de câteva grade peste zero.
Pentru public (nu din cale-afară de participativ, la reprezentația văzută de mine; cu excepția chiuielilor mitocănești, ca la nunțile de mahala, ce au însoțit aplauzele), nu văd care este câștigul acestei dualități. Aaa.... dacă mister Icke ar fi avut curajul și capacitatea să scrie, în cadrul aceluiași spectacol, două variante pentru deznodământul final, ar fi fost cu totul altceva. Nu s-ar fi supărat nimeni, așa cum nu se strâmbă din nas nici la confruntarea față-n față dintre cele două capete încoronate.
Pentru unii dintre spectatori (chiar dintre confrații critici), spectacolul lui Andrei Șerban este considerat drept unul de excepție. Ar fi fost, poate, și pentru mine... dacă nu aș fi avut șansa să văd, acum jumătate de secol, Elisabeta lui Paul Foster & Liviu Ciulei.
[i] "Vei vedea și auzi o piesă cu totul nouă. Și trebuie să-l întâlnești pe Icke. E un geniu." Eram curios și cumva neîncrezător. (Andrei Șerban, Robert Icke, un scriitor / regizor de geniu)