În prim plan, Elisabeth Sparkle (Demi Moore), prezentatoarea unei emisiuni de fitness, este dată afară pe motiv că ar fi prea bătrână și că publicul pretinde un suflu nou. "At 50 it stops", cum spune șeful ei (Dennis Quaid). Elisabeth, convinsă (de cutumele sociale) că valoarea ei umană stă doar în aspectul fizic, decide să-și trateze vârsta făcând apel la o substanță, un fel de ser magic care promite să redea tinerețea, sau în orice caz... să creeze o versiune a ta mult mai tânără. Așa ia naștere Sue (Margaret Qualley), o variantă entuziastă, motivată și proaspătă: Elisabeth 2.0.
Regulile de folosire ale serului magic impun totuși o condiție: echilibrul. Sue este activă șapte zile, după care este rândul lui Elisabeth, care dispune de același timp, în această cursă cu ștafetă. De la bun început se întrevede o relație de interdependență: Sue nu poate exista fără Elisabeth, iar Elisabeth nu vrea să existe fără Sue. Ele se completează, sunt ca soarele și luna, sau, dacă vreți, ca fețele aceleiași monede. Dar pe măsură ce săptămânile trec, diferențele se accentuează. Sue muncește, oferă interviuri și merge la petreceri; Elisabeth ajunge să petreacă tot mai mult timp în casă și, lipită de fotoliu, se uită la televizor ca un octogenar tipic. Își găsește și o nouă preocupare: gătitul; îl începe la îndemnurile fostului șef, care îi oferă o carte de bucate... pentru că, nu-i așa, femeia care nu mai arată bine măcar să știe să gătească. O critică evidentă adusă prejudecății masculine, critică la rândul ei dublată de o altă secvență în care Sue face singură modificări la baia sa. Bate cuie, sudează și sparge ziduri, semn că femeile nu duc lipsă de îndemânare și pot fi chiar mai abile ca bărbații.
Contrastul dintre Elisabeth și Sue e susținut nu doar prin poveștile lor, ci și prin jocul de culori angrenat de cineastă. Sue poartă predominant haine cu nuanțe deschise - mă refer mai ales la un roz bombon - semn al unei vieți perfecte, cu un viitor luminos. Elisabeth poartă haine cu nuanțe de roșu intens, ca de sânge, sau culori închise, reci, cum ar fi o rochie de un albastru bleumarin. În afară de această simbolistică a cromaticii, filmul mai este încărcat cu laitmotive, metafore și trimiteri care diversifică și îi adâncesc mesajul. Numele protagonistei (Elisabeth Sparkle) ne induce ideea de fată fermecătoare. Ea e totuși concediată, pentru că și farmecul - oricât de mult ar străluci - la un moment dat se duce. Drumul pe care-l parcurge Elisabeth pentru a-și procura substanța adaugă de asemenea un substrat important: 35 N Byron Alley, adresa pe care o găsește în gangul unui cartier rău famat, dezvăluie o intrare care, din cauza grilajului defect, se deschide doar pe jumătate. Iată deci o metodă ingenioasă prin care cineasta ne sugerează trecerea într-o altă lume, subterană, ilegală, dubioasă.
The Substance se vinde ca un horror, chiar dacă detaliile pe care le-am discutat până acum sugerează mai degrabă o dramă sau, eventual, un thriller very light. Filmul chiar așa și este în prima jumătate. Lucrurile se schimbă însă de la mijloc încolo, când Coralie Fargeat ne oferă o porție de gore, repulsie și scene explicite. Pentru că nu vreau să dau spoilere, o să mă rezum la a spune că majoritatea scenelor de groază au ca punct comun corporalitatea, cu dublu rol: satirizarea normelor sociale, dar și transmiterea unui sentiment de stranietate.
În primă fază, printr-un montaj care asociază în mod bizar animale, mâncare și corpul uman; apoi, prin folosirea unor efecte speciale care reușesc simultan să înfricoșeze și să dezguste. În mod ironic, această a doua jumătate a filmului are și foarte multe scene comice de un umor grotesc și o muzică care accentuează absurdul situației. Piesele Zarathustra lui Richard Strauss și At last interpretată de Etta Jones sunt folosite autoironic și caută să rupă imersiunea totală din tensiunea filmului și să inducă o stare de relaxare.
Filmul a primit premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, 2024. Dintre toate elementele poveștii, mi-a sărit în ochi un concept simplu, dar, cred eu, deficitar la multe filme recente: relația cauză-efect. Fiecare acțiune are o consecință motivată logic, iar povestea nu este împinsă într-o direcție anume, ci curge natural și fluent spre deznodământ.
Nu sunt un mare împătimit al genului horror, dar am rămas impresionat de complexitatea filmului. Filmul reușește să îmbine o multitudine de elemente (de multe ori diametral opuse) precum: groaza și comicul de situație, sau partea vizuală cu substratul narativ; ele se întrepătrund și formează o relație armonioasă, creând astfel o simfonie macabră cu un impact puternic. Recomand, așadar, cu mare drag să vă luați doza de Fargeat și dacă puteți să-l vizionați pe un ecran mare, chiar merită efortul.