Cred că de aici ar trebui să pornească orice discuție despre filmul lor, care revine la evenimentele petrecute la finalul lui 2022, când moartea suspectă în custodia poliției a Mahsei Amini, o tânără arestată deoarece se afișase în public neavând părul acoperit cu hijabul (obligatoriu), a fost punctul declanșator al unor revolte populare de mari proporții în Iran, în timpul cărora câteva sute de oameni au fost uciși și în jur de 20 de mii arestați. Dâne-ye anjîr-e ma'âbed / The Seed of the Sacred Fig / Semințele smochinului sacru urmărește ce se întâmplă, în acest context tensionat social, cu o familie iraniană al cărei tată și soț muncește ca funcționar în serviciul statului, fiind de curând promovat în postul de judecător de instrucție - poziție ce vine la pachet cu o creștere salarială ce le va permite să se mute într-un apartament mai mare, unde cele două fiice deja aproape mature nu vor mai fi nevoite să împartă o singură cameră.
Narațiunea prezintă parcursul sinuos al familiei pe măsură ce protestele iau amploare și bărbatul, inițial mustrat de conștiință, e nevoit să ia decizii ce contribuie la aruncarea în închisoare - sau chiar la condamnarea la moarte - a unor oameni de care regimul dorește să se debaraseze. Mai complicat e că cele două fiice se dovedesc, foarte rapid, de partea tinerilor de pe străzi, contracarați cu brutalitate atât de forțele de ordine, cât și de funcționarii - precum tatăl lor - aflați la cheremul regimului. Iar mama, casnică, poziționată multă vreme ferm de partea tatălui și a status quo-ului, ajunge să oscileze între o atitudine de negare a realității evidente și una de solidarizare cu fiicele ei.
Deși debutează ca o dramă realistă psihologică, registrul filmului devine treptat destul de eterogen, fiind punctat deopotrivă de interludii hiperrealiste (episoade reale de la proteste postate de diverși anonimi pe rețele de socializare, de o duritate extremă, ajungând uneori să arate crime înfăptuite în plină stradă) și de unele vădit alegorice (precum lunga secvență când mama, încă sigură de dreptatea regimului, scoate plângând alicele din chipul mutilat de gloanțe al prietenei fiicei sale - pregătiți-vă să duceți des mâinile la ochi, căci camera insistă pe fața desfigurată a tinerei -, într-un ritual al dezolării acompaniat de o melodie tânguitoare cântată în farsi). Ieșirile și revenirile constante la registrul inițial au mai multe efecte: pe de-o parte plasează această poveste particulară într-un cadru mai vast, ce nu ar putea fi decât sugerat la nivelul narațiunii principale; apoi, include o violență fizică șocant de brută într-o construcție ficțională bazată în primul rând pe reconstituirea uneia de natură psihologică; și, nu în ultimul rând, demască din când în când constructul, potențând astfel nivelul alegoric al filmului și îndreptând atenția spre caracterul exemplar al narațiunii, în care fiecare dintre personaje și situații sunt reprezentative pentru categorii întregi de persoane și de cazuri de la nivelul societății iraniene. În plus, ele pregătesc spectatorul pentru tot felul de alte viraje stilistice și narative surprinzătoare de pe parcurs, ultima oră (din cele aproape trei) ale sale fiind, în mod special, doldora de hibridizări și de trimiteri la tot felul de genuri și de filme canonice (Duel pe autostradă sau The Shining ar fi, poate, cele mai evidente).
De altfel, mi se pare una dintre calitățile filmului continua revigorare a registrului în care funcționează, prin adăugarea pe parcurs de noi și noi elemente și tonuri menite să modifice o structură ce tocmai părea să se așeze într-o anumită matcă și să devină previzibilă. Până și în lunga secvență finală a dezlănțuirii psihozei de grup și a revoltei împotriva sistemului patriarhal (și a familiei tradiționale, văzute ca o celulă coruptă de ingerința puterii, ca un factor esențial de menținere a status quo-ului), Rasoulof inserează un moment de beatitudine, când una dintre fiice găsește un refugiu de câteva clipe într-o cameră dezafectată plină de pânze de păianjen, unde ascultă o bandă veche la un casetofon încă funcțional; melodia în limba farsi, interpretată de o voce feminină ce pare o reminiscență din alte timpuri - poate dinaintea Revoluției Islamice din 1979 - se prelinge în întreaga încăpere și conferă luptei oarbe - de tip "care pe care" - desfășurate deja pe ecran de câteva zeci de minute bune, o demnitate și o greutate aproape atemporale și aspațiale (în aceeași cheie mi se pare că funcționează și cadrul-simbol final al planului ficțional).
Din punctul de vedere al apartenenței sale la arta angajată, e o mare realizare a filmului că reușește, în ansamblu, să traseze un soi de monumentalitate universală unei povești inspirate de evenimente foarte recente și precis localizate. Dâne-ye anjîr-e ma'âbed / The Seed of the Sacred Fig / Semințele smochinului sacru își transformă, practic, pe durata proiecției, fiecare spectator într-un participant activ la lupta pe care o descrie și de partea căreia se raliază. Eu, unul, sunt fericit că am putut astfel, măcar simbolic și de la distanță, să ader la o cauză socială pe care o consider justă și necesară, a unor oameni angrenați într-o luptă inegală cu autoritățile pentru câștigarea unor drepturi emancipatoare. În continuare, nu pot face abstracție de faptul că membrii echipei filmului și-au riscat cariera și libertatea pentru a transmite în lumea largă mesajul acelei părți a societății iraniene care clamează modernizarea. Meritau toată recunoașterea pentru asumarea unui asemenea rol și dacă rezultatul muncii lor creative se dovedea mediocru. Însă e cât se poate de incitant pe foarte multe planuri.