Partea cea mai consistentă a narațiunii se petrece la începutul anilor 1970, când protagonista Parthenope (Celeste Dalla Porta) își trăiește hedonist anii tinereții. E de o frumusețe imposibil de ignorat de ceilalți din jur, îi place enorm să citească (de altfel, e o admiratoare a povestirilor lui John Cheever, pe care ajunge să-l întâlnească pasager pe plajele din Capri, interpretat în film de Gary Oldman) și urmează studii universitare în domeniul antropologiei, fiind o studentă briliantă. Pe parcurs, e deturnată temporar de posibilitatea ce i se deschide de a fi actriță, însă revine la chemarea ei reală și va deveni asistentă și apoi profesoară universitară, având sprijinul important al mentorului ei, Devoto (Silvio Orlando).
În linii mari, povestea e construită eliptic și fragmentar, lipsindu-i un nucleu central monolitic care să ghideze atenția și sensibilitatea spectatorilor. Acțiunile și evenimentele se acumulează după principii legate mai curând de felul în care reconstituie memoria o anumită realitate, după trecerea unei lungi perioade de timp. De aceea, foarte rar secvențele urmează o logică strict cauzală, fiind prezentate frânturi din viața protagonistei ce par să meargă în toate direcțiile.
Mai mult, filmul are tendința de a introduce constant digresiuni ce plasează întreaga structură într-un registru al realismului magic, conferind o aură aproape mitică traseului spre maturitate al tinerei. Astfel, Parthenope o întâlnește la un moment dat pe Greta Cool (Luisa Ranieri), o divă a cinematografiei italiene revenită la Napoli pentru a-și clama, în cadrul unei ceremonii de gală, disprețul pentru localnicii lăsați în urmă. (Puteți să v-o imaginați pe Cool ca o întâlnire a personajului Gradiscăi, din Amarcord-ul lui Fellini cu Sophia Loren.) Participă, apoi, la o curioasă ceremonie tradițională locală (amintind de cele descrise în filmele sale din anii 1970 de Pier Paolo Pasolini) în cadrul căreia doi tineri își trăiesc prima noapte de dragoste carnală în fața comunității. Și se împrietenește cu un cardinal cu porniri narcisice, hăituit de minunea pe care trebuie să o săvârșească, în fiecare an, Sfântul Mucenic Ianuarie, patronul spiritual al acesteia, în biserica pe care o păstorește. Fiecare astfel de întâlnire a protagonistei presupune o deturnare a tonului mai curând nostalgic și celebrator spre unul cu note satirice. Și o mutare a accentului preț de minute bune dinspre aceasta către personaje și situații ce reflectă în primul rând preocuparea filmului pentru orașul Napoli, un mediu extrem de prezent și important în trasarea traiectoriei ei.
Nu întâmplător am menționat mai devreme filmul Amarcord, căci Parthenope e, pe mai multe planuri, echivalentul acestuia în opera lui Sorrentino, înlocuind, însă, preocuparea lui Fellini pentru critica social-politică (extrem de pregnantă în evocarea sa nostalgică a adolescenței și a localității natale de lângă Rimini) cu cea pentru recuperarea unei candori, a unei febrilități existențiale și a unei pofte de viață insațiabile - toate exprimate alegoric prin frumusețea exterioară asociată de Sorrentino cu tinerețea (până și unul dintre foarte rarele momente ale filmului ce fac trimiteri la atitudinile politice foarte active ale studenților italieni ai epocii - o confruntare violentă a acestora cu poliția pe scările universității - e filmată în ralanti și exprimă mai curând senzualitatea și voluptatea ciocnirii corpurilor între ele).
M-am surprins, în timpul vizionării, gustând cu interes propunerea fățiș calofilă a lui Sorrentino, deși am, în general, oroare de bomboanele fondante al căror gust prea uniform și dulce nu mă satisface din cauza lipsei lor de unde. Cred că m-au acaparat în primul rând convenția narativă destul de solicitantă, puzzle-ul construit în jurul protagonistei (care rămâne, în mod paradoxal, deopotrivă un mister și o carte deschisă pe tot parcursul filmului) și diversitatea de registre construite la nivel stilistic, un adevărat tur de forță al stăpânirii mijloacelor cinematografice necesare pentru a manipula, tot timpul în noi și noi direcții, senzorialitatea spectatorilor. Și m-am lăsat purtat de valul hedonist, permițându-mi să virez emoțional odată cu fiecare secvență și cu fiecare surpriză adusă de schimbările de la nivelul scenariului. Mărturisesc și că m-am înfiorat un pic doar spre final, când filmul face o elipsă de aproape cinci decenii pentru a o prezenta pe Parthenope ajunsă la vârsta senectuții, apropiindu-se de ieșirea la pensie. Îmi era teamă că va urma un soi de închidere, că va spune ceva protagonista din care se va înțelege de ce am urmărit toate aceste episoade disparate ale tinereții ei, că va da astfel un sens mai precis întregului.
Dar pe Sorrentino nu pare deloc să-l intereseze, de data asta, o asemenea concluzie și merge până la capăt în menținerea ambiguității personajului și a situațiilor prezentate, apelând și la întreaga mistică și încărcătură - acumulate în timp, prin numeroasele roluri din filme canonice - a personei actriței Stefania Sandrelli (interpreta lui Parthenope la această vârstă); plus că - pe filiera cinefilă - face, prin intermediul ei, legătura cu un alt maestru italian al senzualității și celebrării ornamentale a frumuseții, Bernardo Bertolucci.
După ce aflăm sec foarte puține detalii despre cum și-a petrecut viața în răstimpul neprezentat pe ecran (și pot părea, după standarde de evaluare convențională, informații întristătoare), urmează unul dintre cele mai frumoase finaluri din istoria recentă a cinematografiei internaționale, cu protagonista afundându-se în noapte, pe chipul ei ivindu-se de nicăieri un zâmbet larg în momentul întâlnirii cu un vehicul plin de suporteri bucuroși și zgomotoși ai echipei de fotbal locale. Scena aceasta scurtă - ce pare să facă trimiteri deopotrivă la aceea cu jucătorii mimi de tenis de câmp din Blow Up-ul lui Antonioni și, mai ales, la finalul din Nopțile Cabiriei, când Giulietta Masina își recapătă încrederea în umanitate și în viață odată ce e absorbită din nou în mijlocul acesteia - cuprinde întreaga complexitate a mizei lui Sorrentino din Parthenope: celebrează viața la intersecția individului cu comunitatea și cu orașul; celebrează diversitatea de opțiuni și de întruchipări ale vieții, uneori în forme dintre cele mai excentrice, alteori, din contră, în unele ce pot trece drept banale (dar filmul nu le prezintă niciodată astfel); semnalează importanța transfigurării realității într-un plan artistic, unicul capabil să-i surprindă esența; și, foarte important, nu pretinde că înțelege ceva din toată această degringoladă și abundență de stimuli, de locuri, de oameni și de întâmplări. Misterul vieții nu e deconspirat absolut deloc de acest film, dar ce răscolitor poate fi să ți se amintească, chiar mediat, cât de pasionantă poate fi explorarea ei!
Nu sunt deloc un fan al operei lui Paolo Sorrentino (ultimul lui film care m-a mișcat cu adevărat, Le conseguenze dell'amore, e de acum 20 de ani), dar Parthenope mi se pare o capodoperă. Așa că o să-i revizitez și filmele - mai faimoase - pe care le-am desconsiderat la vremea lor, să văd dacă nu cumva m-am înșelat.