La un anumit nivel (și cu ceva bunăvoință), am apreciat profesionalismul afișat de acest film. În primul rând, imaginea realizată de Tudor Mircea e, secvență cu secvență, concepută nu doar pentru a ilustra calofil frumusețea peisajelor sau a costumelor (care sunt totuși bătător la ochi de noi și de curate, ceea ce nu ajută înlăturării senzației supărătoare de textură de mucava a filmului). Imaginea uneori ascunde în penumbre sau încadrează personajele în tot felul de rame și oferă profunzime și un oarecare realism și ritm, în plan vizual, poveștii. Muzica e, de asemenea, utilizată cu bun-simț și discret - nu puțin lucru - și mai dinamizează stagnarea din planul narațiunii. Per total, filmul arată și se aude bine, e clar realizat de o echipă de profesioniști care își cunosc meseria. Iar actorii sunt cât se poate de onorabili, deși mulți distribuiți în partituri previzibile (vezi Ion Sapdaru în rol de primar bonom, Adrian Titieni în rol de preot înțelept și solitar). Mai ales figurile noi, precum Florin Aioane în rolul principal, sau mai rar văzute în ultima vreme la cinema, precum Andrei Mateiu în rolul unui alt pretendent, conferă un fel de prospețime și de zvâc filmului; însă cred că era dificil să dea mult într-o propunere atât de lipsită de fundal și de unde.
Pentru că tocmai scenariul nu face niciun efort de a construi o complexitate și nuanțare mai mare a situațiilor și a personajelor: prezintă un singur fir narativ monocord (ceea ce e puțin pentru o structură de 90 de minute), personajele principale - trei bărbați care curtează, din motive foarte diferite, o aceeași tânără moșieră văduvă - sunt dezvoltate în jurul acestei singure preocupări, iar replicile abundente devoalează totul, tot timpul, și nu lasă loc imaginației să se desfășoare și să dea naștere unor senzații sau emoții de orice fel.
E posibil ca asta să se întâmple și din cauză că filmul nu reușește să-și contureze un ton coerent: ba e foarte dramatic în unele secvențe, ba încearcă să creeze efecte comice, în altele, dar nu prea le îmbină nicicând într-un întreg unitar. Mai mult, personajele însele sunt împărțite în comice (până la caricatural - vezi Sapdaru, sau personajul jucat de Marin Grigore, sau, într-un registru mai puțin strident, cel de-al treilea pretendent, jucat de Toma Cuzin) și serioase (în unele cazuri, până acolo încât nu-și permit zâmbete sau alte variațiuni care să denote alte trăiri în afară de suferință sau determinare - cel mai evident, în cazul protagonistului și al văduvei tinere jucate de Maruca Băiașu). În acest context destul de rigid, ies în evidență tocmai cele două personaje care marșează între cei doi poli - pretendentul lui Mateiu și pețitorul jucat de Gabriel Radu -, de ei te atașezi în unele momente și chiar creează, rar și scurt, un soi de reflecții și de sentimente de solidaritate.
Una peste alta, Duel în trei nu e tocmai o reușită, la fel ca debutul în regia de lungmetraj al lui Mihai Bendeac, Căsătoria. Doar că acolo aspirațiile sunt mai mari - filmul încearcă o construcție alegorică și cu tușe grotești, având o atmosferă de Ochilă - Gerilă - Păsări-Lăți-Lungilă; în niciun caz nu e doar o comedie romantică insipidă plasată într-un decor câmpenesc de epocă. Bendeac e captivant tot timpul în rolul unuia dintre prietenii cartofori, decorurile, machiajul, costumele și, în general, propunerea sunt mult mai extravagante. De aceea, și căderea - cauzată tot de lipsa de complexitate a scenariului și mai multor glume și gaguri nereușite - e mult mai particulară (și mai interesant de urmărit și analizat). Îmi pare rău că nu am avut energie să scriu pe larg despre acest film în decembrie, imediat după vizionare.
Mi se pare, în orice caz, de urmărit ambiția tot mai mare a cineaștilor români din eșalonul doi sau trei de a plonja în propuneri mai complexe, mai ambițioase ca desfășurare de forțe și, în același timp, gândite pentru un public larg. Mai e mult de lucrat la finețuri - mai ales la nivelul construcției de scenarii și personaje complexe - și cred că sunt important de luat în considerare și motivele pentru care fac acest efort. Dacă vor doar să amuze publicul, se justifică recrearea unui spațiu din trecut? Căci cred că pentru a le reuși, un astfel de demers implică o cercetare meticuloasă pe mai multe niveluri - cultural, social, politic etc. -, chiar dacă în filmul final asemenea aspecte se regăsesc în mici nuanțe și nu constituie cel mai vizibil element.
În acest punct se face, cred, în primul rând, diferența, dincolo de alte decizii creative importante. De pildă, ca spectator sunt dispus să trec cu vederea anumite manierisme în mizanscenă sau rezolvări mecanice în plan narativ în filmul lui Cohn, Săptămâna Mare, grație abundenței de detalii ce se tot acumulează pe parcurs și fac incitantă experiența vizionării: obiectele, ulițele satului, hainele și aspectul protagoniștilor, modul lor de a se purta și de a vorbi - toate acestea conferă nu doar tridimensionalitate construcției, ci cântăresc la nivel narativ, particularizând personajele și lumea lor. Nu e suficientă doar plantarea inițială a unei atmosfere și a unui mediu, oricât de spectaculoase ar fi ele (vezi Căsătoria), ci e vital ca ele să se desfășoare gradual și să pună la dispoziția personajelor tot felul de instrumente care să le exprime. Grija pentru aceste nuanțe mi se pare necesară în orice tip de propunere cinematografică narativă pentru a-i da consistență și a nu o-nchide și a-i limita astfel extrem de mult potențialul de a continua să lucreze, să respire în spectatori atât în timpul, cât și după încheierea vizionării. E fix ce le lipsește filmelor lui Luncașu și Bendeac - în ciuda celorlalte lipsuri ale lor, cred că le-ar fi făcut mult mai delectabile și mai pasionante.