Mă întorc cu amintirile în preajma anilor '90 când, la Vaslui fiind pentru un proiect de arhitectură, mi-a fost alăturat, ca un soi de om de relații cu diverse persoane folositoare proiectului, un Domn - să-i dăm numele" Ș".
Domnului "Ș", știind că era evreu, i-am pus o întrebare despre o problemă care mă preocupa. Chiar dacă știam că nu o să primesc un răspuns clar ci mai degrabă unul încâlcit, am întrebat dacă mai există vreo sinagogă în oraș și câți evrei mai erau? Îi era frică să dea un răspuns, dar nu s-a putut opri (e adevărat pe parcursul mai multor zile) să-mi povestească cât de mult, de a lungul timpului, au făcut evreii pentru orașele și satele de acolo.[i] Micile povești spuse mie de acel domn pot fi așezate în multe locuri din România, dar în special din Moldova și Basarabia (Republica Moldova azi), unde au locuit, muncit și ajutat foarte mulți evrei.
Filmul lui Andrei Cohn mi-a trezit această amintire, mai ales că ceea ce ne povestește el se întâmplă la sfârșit de al nouăsprezecelea veac și început al celui de al douăzecilea, teoretic atunci când începuse ca viața, în multe domenii, în România să se schimbe în bine. Și nu putem nega, ar fi un nedrept, prezența și contribuția evreilor la acest progres - lent, în multe cazuri. (Nu o să-l mai citez pe Clemenseau!)
Leiba Zibal, "cel care tremura scuturat de un puternic acces de friguri", așteaptă diligența. Asta e meseria lui, hangiul satului (Valea Podenilor, ne spune Caragiale), având casa la marginea drumului de pământ ce străbate satul.
Un conflict, la prima vedere o ceartă ce iese din obișnuitul relației dintre stăpân și angajat, mai ales la acea vreme când stăpânul avea mai tot timpul dreptate. În cazul de față ceva este schimbat: nemulțumirile sunt ale lui Gheorghe, tâlhar de meserie, care abia ieșit din spital devenise, prin bunătatea lui Leiba, angajat al acestuia. Conflictul se va declanșa de la refuzul lui Gheorghe de a mai lucra în condițiile cerute de Leiba. Și nici nu-i de mirare că apare un conflict în înfruntarea dintre un om muncitor și harnic, Leiba, și un nemernic ca Gheorghe. Amenințarea care transformă povestea într-o dramă psihologică, personală a hangiului și pe fondul unei istorii nespuse a temerii de crimă, de fapt de distrugerea liniștii familiei sale.
Tăcerile și privirea care încercă să ascundă frica dar este fără oprire la pândă îi dau prilejul lui Doru Bem să arate o lume, nu un singur personaj. Este lumea celor care au fost prigoniți și care muncind orice și-au câștigat un loc în viața comunității, fie mare, fie mică. Și-a construit o familie pe care se simte dator să o apere chiar înaintea sa. Poate vocea îi pare dură, tăioasă, dar știe că numai așa nu va fi învins. Bem este o prezență greu de uitat fiind un simbol al voinței, hotărârii și nedumeririi în fața urii. Nu o spune în vorbe dar din dialogurile sale cu ceea ce azi am numi "furnizorii" săi, rezultă cu destulă claritate că problema de care e acuzat Leiba este că muncea și avea bani. În plus toți erau fals mirați că este preocupat să aibă marfă pentru sărbătorile Paștilor; mirare și un sâmbure de invidie cu ură, exprimată ca un soi de glumă. În plus se deduce că acolo, în acel sat, parcă uitat de lume, zburau prin aer vorbe de poziționare în două grupuri: noi, sătenii creștini, și ei, "jidanii". Deși nu poți fi un bun creștin dacă urăști, dacă scoți ghearele antisemite. În fond ce voia Gheorghe? Să aibă ce avea Leiba: hanul, casa, femeia - soția acestuia Sura -, tot ce nu avea el, și culmea se consideră slugă, nu un om care muncește pentru a putea viețui.
Gheorghe îl amenință pe Leiba că va veni în noaptea de Înviere să ciocnească cu Sura două ouă roșii și mai departe se înțelege unde vrea să ajungă. Una dintre cele patru cauze ale antisemitismului, după Freud: "o reacție determinată de complexul castrării; izolarea evreilor conduși de legile lui Moise; convingerea că este poporul lui Dumnezeu, deci superiori celorlalți; ranchiuna pentru poporul care este la originea creștinismului."[ii]
Un Gheorghe (Gheorghiță) prezent mai mult prin gândurile lui Leiba, o umbră amenințătoare, un corp și o minte nefăcute parcă pentru gândit - și este normal să nu înțeleagă felul în care este tratat, "Era o slugă rea, leneș și obraznic... și fura."[iii] Acest personaj fantomatic, dar extrem de periculos, violent, brutal, veșnic supărat, plin de ură, prin existența sa se joacă cu mintea lui Leiba până când acesta va claca psihic și va face gestul final de eliminare a lui Gheorghiță și a tot ce reprezenta el. Ciprian Chiricheș interpretează foarte convingător țăranul-slugă, răzbunător și îndărătnic.
Gestul extrem al lui Leiba va duce în mod firesc către un final negru povestea filmului. Pe un câmp unde, sub un cer gri, aleargă un grup de copii și gândeam că nu se poate întâmpla nimic rău. Așa ar fi trebuit să fie, dar povestea răului va continua. Grupul de copii care-l urmăresc pe copilul lui Leiba aleargă țipând, iar atunci când îl vor ajunge din urmă, îl vor trânti la pământ, se vor arunca peste el, din privirea îngrozită a copilului vom știi deja ce se va întâmpla. Acest final spulberă speranța că prin moartea unui rău a dispărut răul din acel sat. Este o mostră(?!) că răul va continua.
Văzând filmele lui Andrei Cohn (acesta sau Arest) îmi pun întrebarea dacă suntem răi de felul nostru sau răul umblă printre noi și ne ciupește și ne înveninează.
Decorurile gândite, de Cristian Niculescu, în spiritul satului românesc, fără a lăsa impresia de muzeu, dau un accent de autenticitate, atitudine de respect față de adevărul arhitecturii satului românesc. Viorica Petrovici a ales cu mare grijă și drag atât desenele costumelor, linia lor plină de adevăr, cât și materialele pe care le simți chiar dacă nu putem să le atingem. Simple, de acolo, împlinesc personajele. Nu o să citez toți actorii care apar în film, dar voi remarca că fiecare în roluri episodice, aparent neimportante la prima vedere, dau convingerea că suntem acolo în acel sat, în acea vreme. Dar... Lumina este unul dintre actorii importanți ai filmului prin alternanța între clar-obscur, lumina crudă din exterior, felul în care sunt învăluite personajele în pete de lumină albă, fundaluri albe-gri, mai bine zis, lumina este un mare câștig în înțelegerea poveștii satului cu oamenii săi, așa cum erau sau sunt...
Mă frământă o întrebare, și îmi asum riscul unei naivități, dacă satul românesc atunci la începutul secolului douăzeci era antisemit, azi cât de mult s-a schimbat?
[ii] Jacques Van Rillaer - Les cause de l'antisémitisme selon Freud