Caragiale e pre(a)luat și tratat cinematografic de o manieră... poate că nu exagerată, dar cu siguranță surprinzătoare.
Este acel Caragiale din perioada lui încă românească, dar marcată de o gravitate interogativ-dubitativă. Sătul de reproșurile politice și academice privind neseriozitatea temelor și a subiectelor tratate până atunci, scriitorul se plasează pe un palier ideatic mai grav (tot atunci, el termina și piesa Năpasta), râsul fiind alungat, spre a ceda locul interogațiilor amar-reflexive, mai puțin caustică dar, totuși, nelipsit de un anume sarcasm.
Chiar și așa, însă, regăsim - în cheie dramatică, sprijinită pe obsesiv-fobic - deviza existențială a lui Nenea Iancu: "Văz enorm și simț monstruos". Curat monstruos. Satul de la cumpăna dintre secole - o matrice a derizoriului, învârtelii, disprețului și micii hoții, al ipocriziei unsuroase și cam prea multilateral dezvoltate... unde? În universul rural românesc, acela în care țăranul, privit prin lentila sămănătoristă, era ridicat la rang de emblemă; una de neatins, prin tradiție și alte cutume.
Că el nu a fost (și nici nu este) chiar așa... avea să ne atragă atenția Rebreanu, în primele cuvinte ale romanului Răscoala: "Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român, domnilor, dacă vorbiți așa". Da. Din păcate... în păcate. Poate nu abisale, căci... ăștia suntem noi aici, "la Porțile Orientului, unde totul se ia în ușor". Cam așa... dar până la un punct. Punctul critic al răutății violente, al lipsei de cuvânt, al bunei credințe prea adesea avariate și al unei leneveli levantine, sfâșiată doar de frecventele și distructivele izbucniri mânioase... O căpoșenie ridicată în slăvi, ca virtute, de adepții bucolismului patriarhal.
Filmul lui Cohn începe, direct, brutal, poate chiar șocant, cu tentativa de batjocorire a Surei, nevasta cârciumarului evreu Leiba Zibal. În văzul și asentimentul voios al consătenilor beți - totul pe bază de resentiment tradițional. Un moment poate nu chiar de factura pogromurilor dar... orișicât; ceva urât, primitiv, umilitor și xenofob, nejustificat. Atunci când mai mulți își dau mâna ca să violeze o femeie, năvălind grobian asupra ei, numai de civilizație și de morală creștină nu se mai poate vorbi.
La Caragiale, momentul în sine nu există; dar, ca și alte detalii ale dramaturgiei, stă bine așezat în panoplia verosimilului cinematografic. Se spune că românii nu au avut un antisemitism agresiv, total, preferând (vezi Doamne) bășcălia, înjosirea minoritarilor evrei. O atitudine disprețuitoare (să-i zicem) cu față mai umană, chipurile mai lesne de scuzat într-o istoriografie naționalist-patriotică.
Ca dovadă, ne arată și dl. Cohn, jandarmii intervin și o scot pe victimă din mâinile agresorilor; dar apoi vin să pună la cale escrocherii comerciale pentru care, desigur, "tot jidanul e de vină". Și, cum se spune, îndeobște: "La dracu... doar n-a omorât-o". S-au "dixtrat" băieții puțin, că erau cu chef, erau mai mulți, erau și ei "ca oamenii", cum iarăși se zice; să nu mai complicăm lucrurile. Acest generic al acțiunii, construit de regizor, pune filmul pe făgașul adversității, al spaimei și al auto-apărării răzbunătoare. Că nicăieri cârciumarii nu au fost iubiți, doar temuți, bășcălizați și chiar dușmăniți de consumatorii mereu datornici, ăsta nu mai e un secret.
Pornind de aici, scenariul face o radiografie atentă, precisă, delicată a familiei evreiești rătăcită într-un mic sat românesc, în vremuri de eternă tranziție. Negustoria merge... cum merge. Mai cu mici furtișaguri, mai cu acuzații revendicative și amenințătoare. Lipsa de cuvânt a slugii Gheorghiță își găsește pandantul în intransigența cârciumarului... și ea relativă, totuși, din categoria "dă-l în... că numai gura-i de el". Asta, însă, doar până la un punct. Una peste alta, cei doi ajung să nu se mai înțeleagă.
De aici începe "deranjul". Amenințarea este placa turnantă a acțiunii. Imprecisă, confuză, dar cu atât mai de temut într-un spațiu geografic și temporal fără cuvânt, fără reguli... poate și fără limite. Tot vorba lui Caragiale: "Din fandacsie dai în ipohondrie. Și pe urmă, firește că și nimica mișcă". Mai ales că ovreiul (termen uzual, la vremea respectivă, oarecum de tandrețea lui "nea") este doar un Leiba Zibal, nu Mihai Viteazul. Presiunea necinstită a autorităților, care-l împing să păcătuiască negustorește, poate mai mult decât ar îndrăzni în mod obișnuit, boala nevestei, grija de a-și proteja copilul... toate se adună asupra omului, asprindu-l și înrăindu-l până la nebunie, asemeni unei fiare încolțite.
Promisiunea slugii netrebnice de a-l "vizita" în chiar Noaptea de Înviere duce panica la paroxism. Prin întorsătura pe care Cohn o impune dramaturgic, ajungem la o conexiune de sens cu De ce trag clopotele, Mitică?, respectiv crima stupidă, impardonabilă. Cu atât mai de neiertat cu cât, la Pintilie, tragedia se declanșase, stupid, dintr-o farsă; Mișu Poltronul îi crăpase capul, totuși, fără să vrea; cel mult din prostie și beție. Or, Jupân Zibal își construiește tactic apărarea, prin uciderea cu o cruzime de neimaginat a celui de care se teme și a cărui casă devine, sinistru, un rug.
Mai mult, blocarea ieșirii din colibă a victimelor (căci acolo arde nu o făclie, ci două făclii de Paști) nu poate fi catalogată altfel decât ceva monstruos. Și ne abținem cu greu să nu alunecăm la mecanismul camerelor de gazare. Ripostă? Poate. Chiar întrucâtva motivată - dar până la un punct! Înnebunit, cel ce ar fi trebuit să fie victimă o ia razna pe panta răzbunării oarbe. Groaza lui se amplifică, degenerează și prăpădește totul: omenie, onoare. Focul pus cu intenția de a ucide "Arde, Bibicule, totul", declanșând oribil escalada revanșei. Dacă Săptămâna începe cu o tentativă de viol, filmul se sfârșește printr-o "Înviere" la fel de crudă și absurdă cum este pedepsirea unui nevinovat: micuțul Ștrul (în film, Eli), fiul cârciumarului, este prins, trântit la pământ și masacrat de copiii de vârsta lui. Oribil! Și, mai ales, cumplit de pilduitor.
Asumându-și, cu luciditate și curaj, o temă atât de dificilă cum este spirala violenței fără sfârșit, Andrei Cohn are toate șansele de a-și scula în cap mai multe părți care se simt, dacă nu reprezentate, cel puțin vizate. Or... ăștia nu iartă! Și ar fi păcat, pentru că filmul său este o certă reușită cinematografică. A construit un spațiu interesant straniu și domestic, dar plauzibil; asta în pofida reunirii mai multor elemente care ar putea fi contestate de istoric sau etnolog, mai greu de un antropolog onest și priceput. Găsim acolo SATUL într-o buimacă, dar reală tendință de modernizare (bicicleta lui Leiba este un semn mai mult simbolic, dar bine folosit), în care limba românească este maltratată așa cum va ajunge, nu peste mult timp, în mahalale, iar apoi pe rețelele sociale. Acolo unde sufletul bun, harnic și ospitalier rămâne, în bună măsură, de domeniul legendei și în care unii români (vai, chiar copiii), buni creștini, altfel, ajung să se răzbune după principiul religiei iudaice "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Meritul cultural al lui Andrei Cohn mi se pare a fi că scormonește printre mentalități și mituri, fără a se teme de nici un fel de tabuuri.
La nivel formal, atmosfera creată este densă și expresivă. Filmul are un ritm aparte al povestirii, în așteptarea deznodământului... doar parțial previzibil. La Caragiale, masacrarea agresorului real era o formă de auto-apărare. Dincoace, la Cohn, uciderea rămâne rodul unei nebunii, totuși criminale. Ura, neîncrederea, teama sunt pilonii pe care se susține viitorul dezastru. Totul este o așteptare, care nu va întârzia (nu are cum!) să rodească. Interpreții principali își joacă admirabil rolurile atribuite, contribuind - pe partea ce le revine - la valoarea demersului artistic.
Doru Bem (un Leiba neîncrezător și ipocrit amabil, cu o umilință aproape credibilă, dacă nu ai ține seamă de alte detalii ale comportamentului său, mereu într-o tensiune care va da în clocot) duce la bun sfârșit, cu succes, un personaj greu de gestionat, pendulând cu măiestrie între limitele lui imprecise și furia oarbă de fiară hăituită. În rolul nevestei Sura, Nicoleta Lefter creează o eroină memorabilă. Cu o forță interioară impresionantă, permanent și abil ținută sub control emoțional, actrița conturează, cu o salutară economie de mijloace, portretul femeii nemeritat supuse (prin religie și mentalități), inteligentă și matură, cu o solidă înțelepciune, puternică și curajoasă. Chiar și resemnarea ei, sub povara bolii, semnifică puterea de a se împăca demn cu ceea ce nu poate fi schimbat. La rândul său, sluga Gheorghe trăiește credibil, chiar convingător amestecul de impulsuri și lașități, de unsuroșenie și perfidie neputincioasă, grație profesionalismului etalat de Ciprian Chiricheș.
Privit per ansamblu, Săptămâna Mare înseamnă o provocare culturală deosebită, servită de o certă măiestrie cinematografică, dar și de curajul regizorului de a se "băga la mijloc". Acolo unde nu e niciodată ușor.