Un film în costume, numit adaptare liberă după nuvela lui I. L. Caragiale, O făclie de Paște, publicată în 1890, Săptămâna Mare analizează conviețuirea dintre evrei și creștini într-un sat românesc din anii 1900. Nucleul poveștii este reprezentat de o familie de evrei marcată de lupta subzistenței, într-o lume simplă în care gravitează traiul delimitat de valori și credințe, presărat de mese în familie și pahare de vorbă. Protagonistul, Leiba (Doru Bem), hangiul satului, capătă rolul figurii recognoscibile a comunității și totodată forța prin care (și din care) se propagă discrepanțele a două lumi separate care se întâlnesc și trăiesc concomitent. Bărbatul emană impresia unei puteri caracteriale, fapt care permite interpretarea conflictului dintre el și Gheorghe (Ciprian Chiricheș) ca fiind unul surd, fără victime și agresori clar definiți. Leiba este emblema tradițională a capului familiei, este cel care aduce bani în casă, își învață fiul tainele bărbăției și protejează pereții casei alături de tot ce se află între ei - în niciun caz nu se poate numi o victimă a destinului, cum nici Gheorghe nu este. Pe lângă poziția auctorială clară de a nu face judecăți morale, prin modul de reprezentare a conflictului, Cohn sugerează în limite temporale un conflict care sfidează legile spațiului și timpului și îl surprinde în perioada sa obișnuită, de latență, ca o pată universală în istoria omenirii. Întreg filmul arată înlănțuirea de predispoziții a fiecăreia dintre tabere, sugerând că etichetele sunt puțin importante în fața naturii umane transparente - deși pornește de la credință, religia în sine devine pe parcurs un simplu pretext al instinctelor rudimentare care întunecă mințile fără saț ale unor bărbați pe care viața pur și simplu îi extenuează.
Cu un caracter pictural atmosferic mai mult decât violent, filmul are tonul unui șir lung de tablouri prin care artistul vrea să arate modul în care oamenii trăiau într-un moment specific și îndepărtat - moment suficient de puternic încât să trezească trăirea unui om aflat la colțul opus al timpului. Cadrele sunt adesea aglomerate, inundate de culori terne și personaje care se risipesc progresiv. Singura aerisire se regăsește la nivelul montajului, unde ritmul lent și apăsător permite răgazul de asimilare al fiecărei îmbâcsiri existențiale din secundele precedente. Prima secvență a filmului este remarcabilă în acest sens, capturând esența întregii picturi: soția însărcinată bătută în puzderia de oameni și oi - sătenii se risipesc fără să intervină cu altceva decât cu gurile, Leiba o ajută să se ridice în timp ce oile sunt îndrumate de cioban în direcția opusă, iar cei doi soți rămân singuri în avalanșa câmpului.
Caracterul puternic atmosferic al filmului denotă din atenția cu care sunt organizate toate compozițiile planurilor, cu focus deosebit pe obiectele din locuința hangiului, texturile suprafețelor atinse de palmele genealogice ale celor care împărtășesc opinii și crezuri, vestimentația personajelor și peisajele satului trecut de vreme. Dintre toate atributele adaptării literare, se resimte faptul că în acest caz, miza a fost una estetică și mai puțin dramaturgică. Din acest punct de vedere, Cohn aduce la viață sintagmele-cheie care descriu satul și viața din textul caragialian, lucru care face ca filmul să nu poată fi definit ca un simplu heritage film, ci un tablou complet al unui punct din geneza prezentului. Cu toate acestea, sarea care pare absentă în a doua jumătate a filmului este surprinderea momentului apoteotic al arderii, care apare în textul lui Caragiale cu o încărcătură notabilă și o violență care aproape tulbură coerența a cea ce a fost clădit anterior. Mai mult, în nuvelă, moartea din final are rolul de a închide cercul unui protagonist care decide să încoroneze natura sa profund umană prin justificarea poetică a actului în ghilimelele unui sacrificiu fără seamăn - mi-ar fi plăcut să văd reprezentarea cinematografică a acestei părți ceva mai explicit, fără să consider că absența sa scade valoarea filmului, dar ar fi putut ghida acțiunea într-un mod mai potrivit ca să nu se piardă esența textului. Spun asta având în vedere modul în care se dezvoltă protagonistul de-a lungul filmului - nu merge până la capăt. Cu toate că interpretarea lui Doru Bem este foarte bine dozată de-a lungul secvențelor, pare că dramaturgic nu ajunge în punctul de maximă tensiune cu adevărat. Această lipsă, alături de ritmul planurilor secvență, sabotează la un anumit nivel participarea spectatorului și lasă urme ușoare de sâcâială narativă.
Filmul lui Cohn rămâne reprezentarea fidelă a unei bucăți de timp, o transpunere vizuală amănunțită a existenței unei lumi îndepărtate în care guvernează aceleași moravuri prezente și azi. Săptămâna Mare se păstrează ca un film atmosferic, o exprimare în culori dense pe o pânză care susține greutatea formelor umane de manifestare.