Artiști care mă uimesc, deși... nu sunt my cup of tea - Richard Foreman și David Lynch

Pentru că au plecat dintre noi de curând, simt nevoia să evoc doi artiști celebri care m-au fascinat din tinerețe, pe care i-am urmărit constant, curios să-i înțeleg, fără să fi reușit! Unul e o celebritate a teatrului de avangardă din New York din a doua jumătate a secolului trecut - Richard Foreman. Celălalt, David Lynch, un cineast de excepție, care, urmându-și chemarea inimii, nu s-a temut de experimentele cele mai radicale, chiar și atunci când era în plină glorie. Simultan contestat și adulat a rămas fidel intuiției sale creative, iar filmele lui, fie că plac sau nu, sunt de neuitat.

Ambii au fost vizionari. Nici unuia nu i-a păsat de glorie per se.

Cu câteva săptămâni înainte să moară, cineva l-a întrebat pe Foreman dacă simte satisfacție pentru faptul că spectacolele lui au influențat o mulțime de artiști din teatru. După o pauză de aparentă reflecție, a răspuns ușor cinic: "De fapt nu mi-a păsat".

Amândoi au fost inspirați de surealism. Lynch cumva mai intuitiv, Foreman mai programatic. Surealismul care celebrează iraționalitatea și încearcă să surprindă fantasticul în viața de zi cu zi l-a atras de tânăr pe Foreman. Lynch a folosit aparenta monotonie a faptului divers ca pe un paravan din spatele căruia iraționalul poate țâșni în orice clipă. Nu e surprinzător că Lynch îl admira pe Franz Kafka, pe când Foreman pe Brecht și Gertrude Stein.

Pe Foreman l-am întâlnit curând după ce am ajuns la New York și am început să lucrez la La Mama. Auzisem despre el și despre denumirea bizară Ontological-Hysteric a teatrului lui, aflat într-un spațiu special din frumoasa biserică St. Mark's in the Bowery, East Village în downtown Manhattan, care, în anii '70, a fost centrul celor mai originali artiști activi în teatrul experimental - alături de el fiind Mabou Mines, Robert Wilson, Meredith Monk și mai târziu Wooster Group. Toți s-au bucurat de o faimă internațională și au contribuit la renumele pe care teatrul de avangardă american l-a avut în lume după ce Living Theatre a încetat să existe. La Mama era pe East 4th Street, iar St Mark's Church pe strada 10. Îl zăream uneori pe Richard când treceam pe lângă Ratners, faimoasa Jewish Deli de pe Delancey St, unde își lua dimineața cafeaua cu fresh donuts. Mă uimea cât de "normal" părea. Expresiile lui monosilabice puteau fi ale oricărui alt client care își aștepta la coadă the famous donats. Nimic nu-l trăda pe celebrul autor al imaginilor fantastice care seduceau în spectacolele lui.

Văzusem deja trei dintre ele. De la fiecare plecasem confuz. "Viața e foarte confuză, deci arta are dreptul să fie la fel de confuză", spunea Lynch. După premiera cu Pain(t), intuiam ceva din ceea ce dorea Foreman să facă, dar nici până azi n-aș putea să formulez despre ce era vorba de fapt. Și totuși continuam să fiu fascinat. Cum să explic? Dintotdeauna m-a atras opusul meu, lucrurile de care eu nu sunt capabil. În tot ce fac în teatru încerc să caut claritatea, poate prea mult uneori. Artiști ca Lynch și Foreman mi-au arătat exact contrariul. Amândoi au avut curajul să urmeze o voce interioară care le-a spus răspicat că tot ce contează e să-și urmeze propria cale, nu cea impusă de societate.

Un spectacol scris și regizat de Foreman nu părea să aibă un fir narativ, ci o structură vizuală remarcabilă prin ceea ce el numea "picturizare" - secvențe de imagini statice, în care actorii se ajustau în tablouri fixe, în loc să se miște natural, ca într-o montare obișnuită.

Foreman nu ascundea că își forța actorii să joace artificial, fiind împotriva reacțiilor realiste, era un dușman al emoției scenice. Nu îl interesa viața obișnuită cu relații psihologice. Actorii acceptau să fie manechine: știau de la început că erau chemați să joace acțiuni prestabilite și să confrunte publicul în poze bizare, grotesc-sculpturale, fiind subordonați regizorului ca unui general de armată care își mișcă trupele. Chiar actori celebri, ca Willem Dafoe, s-au supus benevol acestui fel de a lucra.

Atmosfera părea a unui fel de circ, în centrul ringului fiind magicianul însuși, Foreman. El dicta tempoul fiecărei reprezentații de la o masă din fața scenei, controlând toate efectele sonore din spectacol. Zgomotul servea ca background, dar și ca parte explicită a acțiunii.

La fiecare spectacol erau agățate obișnuitele sfori în dungi alb / negru care traversau spațiul și conturau decorul. Imaginile nu semănau cu nimic specific, dar atmosfera era fie de film mut, de vodevil dadaist, de slapstick sau pur și simplu de magie și iluzie optică. Se aprindeau brusc lumini menite să orbească spectatorul, răsunau sonerii lungi și asurzitoare. Totul crea un sens de alienare post-brechtiană. Mă întrebam dacă scopul era doar să irite. Nu credeam nici atunci că dorim să mergem la teatru ca să ieșim și mai isterizați decât intrăm. Unii au înțeles că maestrul folosea toate aceste efecte cu intenția de a ne trezi conștiința - precum Hellen Shaw, într-un articol elogios din New Yorker (în care îl numea pe Foreman împăratul avangardei din downtown).

Toată viața Foreman a avut aroganța să ignore publicul: "Când fac teatru nu mă interesează să împărtășesc experiența mea cu nimeni; caut o anumită activitate mentală în care eu singur sunt angajat." Elita avangardei era perplexă și extaziată la Foreman de mister, de abstract, de imaginar. Un teatru nou, curajos într-adevăr! Totuși, dacă e să fiu sincer, înăuntrul meu era ceva care rezista acestui teatru. Efectul de alienare mă îndepărta în loc să mă atragă. Încercam, dar nu reușeam să înțeleg ce comunica acest curent care încurajează confuzia și în ce fel nonsensul poate ajunge să aibă sens. Aveam nevoie de ceva care să dea un alt sens vieții mele, o posibilitate care să-mi dea speranța sa continui.

M-am reîntâlnit cu Foreman când, surprinzător, amândoi am fost invitați de faimosul manager și producător Joe Papp să lucrăm pe Broadway la Lincoln Center. Lui Richard, Papp i-a oferit să monteze Opera de trei parale, iar mie Livada de vișini. Era prima dată când doi regizori din avangarda downtown au avut acces în lumea burgheză conservatoare din uptown, într-o atmosferă cu totul diferită de cea a Manhattan-ului sărac, dispărut azi, cu locuințe ieftine, unde artiști de o largă diversitate, plătiți foarte modest, se puteau întâlni și colabora. La Mama, unde am lucrat neîntrerupt, era un asemenea loc.

Nu eram obișnuiți nici el nici eu cu luxul și mijloacele pe care le-am găsit la celebrul Vivian Beaumont Theatre. Ne-am întâlnit întâmplător într-o zi în foyer și am ieșit să schimbăm impresii pe o bancă în față la Lincoln Center. Ne simțeam aproape jenați și cumva stângaci că eram "uptown". Schimbând subiectul, Foreman mi-a vorbit despre pasiunea lui pentru Lucian Blaga. Ce surpriză! Când i-am spus că tatăl meu era văr de-al doilea cu marele filozof, am văzut la el o tresărire cu totul nouă, neașteptată. Nu eram prieteni. Cum puteam fi? Eram atât de diferiți. Trilogia greacă nu putea să fie Foreman's "cup of tea". Teatrul lui era detașat de orice gen de emoție, eliminând vibrațiile vieții autentice ca să creeze personaje imaginare în locuri imaginare în care spectatorii nu se puteau proiecta. Dar spiritul înțelept și blând al lui Blaga a ajutat să se creeze între noi o simpatie spontană deschisă spre ceva mai fluid, mai subtil și poate mai înalt decât preocuparea pentru ce primează în teatru - emoția sau intelectul. Aproape ne-am împrietenit. Dacă nu, sigur ne-am respectat.

După mulți, arta lui Foreman are marele dar să ne provoace să ieșim din pasivitate, pentru a gândi activ. După alții însă arta lui Lynch merge mai departe, poate fi chiar periculoasă.

Evocarea lui Lynch e mai puțin personală. Vine doar din experiențe de spectator - al filmelor de și despre el și al expoziției The Air is on Fire din 2007 de la Fondation Cartier pour l'art contemporain din Paris, o retrospectivă a artistului, prezentând teme din copilărie până în viața de adult, acoperind "multiplele fațete" enigmatice ale artei lui. Nu l-am cunoscut. Am văzut aproape toate filmele lui, de câte ori a fost posibil în săli de cinema, așa cum impunea el categoric să fie văzute filmele "pe un ecran mare cu sunet mare, nu pe laptop. 2001: A Space Odyssey privit pe un ecran mic ar fi o glumă jalnică!" Dar experimentele cele mai radicale și curajoase (Eraserhead și Inland Empire - primul și ultimul film) s-a întâmplat să fie disponibile doar în streaming atunci când am putut să găsesc timp pentru ele.

De la început pe mine, ca și pe alții, opera lui Lynch m-a atras și m-a indignat în același timp. Deși opuneam rezistență, am simțit mereu că am de învățat de la acest vizionar, dar gustul amar pe care mi l-au lăsat de fiecare dată relațiile umane bolnăvicioase și răsucite, pline de violență și promiscuitate m-a deprimat și m-a îndepărtat. Totuși, cum ieșea un nou film, eram curios să-l văd. Nu-mi explic de ce, nici nu știu prea bine despre ce e vorba în ele. Visceral însă simt că am ceva în comun cu ce e pe ecran. Ce? Nu știu, dar am fost sedus și convins de sinceritatea care se degajă. O sinceritate periculoasă. Ca tablourile lui Francis Bacon, emană ceva adevărat prin amestecul de grotesc, de pervertit și frumusețe stranie. În acest sens, stilul lui Lynch în film și al lui Foreman în teatru se aseamănă: ambii fac apel la mister ca o expresie a dorințelor adânc distorsionate și totuși extrem de umane. La amândoi grotescul devine brusc amuzament, iar violența crasă care te sperie devine brusc satiră comică, uneori macabră. Dar râsul la ei e departe de a fi vesel, din păcate nu e un râs eliberator.

Dacă acest aspect nu e "my cup of tea", rămân totuși curios și deschis față de demersuri artistice care nu-mi corespund, dacă simt că pornesc dintr-o căutare autentică. "Viața e plină de abstracții și o înțelegem doar prin intuiție", declara Lynch. Filmul articulează aceste abstracții, dar lumea cu energiile malefice care ne atrag continuu nu poate fi analizată logic, ci doar explorată intuitiv.

Am fost surprins când am aflat ca Lynch era fascinat de meditație transcedentală. M-am grăbit să caut cartea lui despre meditație cu titlul metaforic Catching the Big Fish Atmosferei de transă a filmelor sale, unde într-o zi aparent calmă și însorită simți cum bântuie demoni sub formă de viermi și insecte malefice care amenință să atace, i se opune atracția pentru meditație cu concluzia luminoasă că prin meditație "fiecare om poate să descopere o inteligență infinită, creativitate infinită, fericire infinită și energie infinită".

În omagiul post-mortem din New York Times, Mahnola Dargis conchide că "în tulburătoarele sale viziuni David Lynch ne-a arătat cine suntem".

Aș fi fost curios să ne arate și ce am putea deveni.