martie 2025
Proorocul Ilie
Scrisoare deschisă doamnei Natalia Intotero, Ministra Culturii

Stimată Doamnă Ministră,

Mă numesc Andrei Șerban și sunt regizor de teatru și operă. Deși nu ne cunoaștem, sunt convins că ați acceptat funcția de ministră a culturii pentru că iubiți toate artele, deci inclusiv teatrul, și că vă asumați datoria de a apăra libertatea de creație și de expresie.

Ecourile reacțiilor la spectacolul cu piesa Proorocul Ilie au provocat tulburări extreme și extremiste, ajungând până la New York, unde locuiesc. Nu pot comenta spectacolul de la Teatrul Național din București, pentru că e total incorect să-ți dai cu părerea despre teatru pe baza unor clipuri video sau din auzite, fără să fi fost în sală. Am aflat că cei mai mulți comentatori revoltați exact asta fac. Sunt mirat de scandalul iscat în primul rând din acest motiv, și apoi pentru că în 2010 aceeași piesă a fost montată la Sfântu Gheorghe și atunci spectacolul a decurs normal și pașnic, nimeni nu a protestat. De ce acum?! Să fi avut loc o schimbare atât de radicală de atitudine în societate? Sau manipularea și dezinformarea au invadat până și spațiul artistic? Să creezi tulburări care pot fi speculate politic e foarte la modă azi!

Oricare ar fi răspunsul, doamnă Ministră, sper că sunteți de acord că vă revine, ca înalt funcționar al statului, datoria de a respecta și a apăra în primul rând Constituția României, care prevede că: "Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile."

Dacă nu apărăm cu toții libertatea câștigată cu sacrificiul ultim al tinerilor din decembrie 1989, unde vom ajunge? La arderea cărților, ca pe timpul naziștilor?! La interzicerea filmelor și a spectacolelor, din ordinul unui nou Stalin?! E un moment foarte periculos în care trebuie să ne trezim la realitatea că foarte ușor se alunecă înspre o nouă formă de dictatură. Și poate începe aparent simplu, prin impunerea cenzurii doar de către "spectatori revoltați", care cer oprirea unui spectacol - un parfum de foarte tristă amintire a "mâniei proletare" invocate în deciziile obsedantului deceniu comunist. Fiecare e liber să aleagă, nimeni nu are dreptul să impună. Nu din întâmplare teatrul s-a născut în Grecia antică, în același timp cu democrația.

Cine își poate aroga azi dreptul să încalce Constituția și să interzică altora să meargă la teatru, de exemplu? Singura "cenzură" justificată e cea pe care calitatea proastă a unui spectacol o creează natural - dacă nimeni nu e interesat de el, biletele nu se vând și dispare de la sine.

Și aici trebuie menționată contribuția esențială a directorului interimar George Călin la faptul că Naționalul se află azi într-un moment clar de ascensiune. El a dovedit că este un manager de excepție, care a condus în ultima perioadă (din 12 aprilie 2024) TNB cu curaj pentru a ridica ștacheta calității artistice la un nivel înalt, propunând un program pe teme variate de interes public. Dacă privim doar ultimele trei premiere din stagiunea curentă, radical diferite ca subiecte și limbaj teatral, vedem nu doar entuziasmul cu care au fost primite de public (la unele spectacole biletele se epuizează în mai puțin de o oră) dar și faptul că au suscitat dezbateri vii și interesante - atunci când comentariile erau de bună credință și se mențineau în limitele civilității și decenței. Deschis și entuziast, respectat de actori și de corpul administrativ, George Călin trebuie lăsat să-și continue activitatea atâta timp cât interimatul este modul preferat de minister. Îndepărtarea lui de la conducerea TNB nu va fi bine primită de cea mai mare parte a colectivului într-un moment când e nevoie să mergem înainte, nu să ne întoarcem la metehnele dictatoriale ale cenzurii de tip comunist.

Să nu ne lăsăm induși în eroare de calcule politicianiste și să fim co-autori mai mult sau mai puțin pasivi la instaurarea unei noi dictaturi!
Dacă vom ajunge să ne dăm seama când e deja prea târziu, la ce bun?!
Dacă nu ne trezim acum, riscurile vor fi imense.

Aștept răspuns.

Cu considerație,
Andrei Șerban
De: Tadeusz Słobodzianek Regia: Botond Nagy Cu: Richard Bovnoczki, Aylin Cadîr, Florentina Țilea, Silviu Mircescu, Emilian Mârnea, Răzvan Oprea, Ofelia Popii, Florin Călbăjos, Lari Giorgescu, Vitalie Bichir, Mihai Calotă, Leonard Chionac, Oana Laura Gabriela, Teo Dincă

1 comentariu

  • Libertatea de expresie și oboseala publicului (Andrei Șerban, Pe baricade - Proorocul Ilie) Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici
    Eugen, 01.04.2025, 11:30

    Cazul Prorocului Ilie ne arată că libertatea de expresie nu este doar un drept, ci și o responsabilitate de a înțelege cum aceasta se împletește cu sensibilitățile comunității.

    Libertatea de expresie este o libertate pe care o invocăm cu patos, dar pe care o suportăm doar când ne convine și aliniază cu convingerile noastre. Reacțiile divergente la acest spectacol evidențiază o tensiune veche: trebuie arta să provoace (și cât) sau să mențină armonia? Să evoce frumosul și bunătatea din noi sau răutatea și urâtul? Această dezbatere are rădăcini adânci în gândirea antică, unde filosofii, muzicienii și dramaturgii au încercat să găsească un echilibru între expresie și impactul său asupra comunității.
    Platon, în Republica, avertiza asupra pericolelor anumitor moduri muzicale. Modul lidian, de exemplu, era considerat generator de anxietate și deci dăunător armoniei statului ideal, și trebuia evitat. Această viziune nu excludea însă tragedia, care, prin catharsis, permitea societății să se purifice de emoțiile nocive. Dar tragedia presupunea pierderea unor eroi minunați prinși de destine în menghinea unor alegeri imposibile - acești eroi lipsesc în Prorocul Ilie.
    În acest context, spectacolul Proorocul Ilie ridică o întrebare similară: dacă teatrul trebuie să reflecte adevăruri dureroase sau să evite tonurile care ar putea destabiliza publicul. Criticii săi susțin că satira ei induce emoții negative și o viziune nihilistă și anticreștină, mai ales într-o perioadă de post, când comunitatea caută mai degrabă introspecție decât provocare și oglinzi diforme. Pe de altă parte, susținătorii afirmă că teatrul are datoria de a confrunta oricând publicul cu realități oricât de grotești. Totuși, când o mare parte a publicului refuză această provocare, libertatea de expresie pare să devină un privilegiu al elitelor, iar distanța dintre creator și spectator se adâncește. Arta este un act de seducție la care spectatorul să participe cu plăcere, voluntar, nu un act de sado-mazochism în care să fie legați de scaune pentru a incasa porția de durere și grotesc (mai pe româneste, urățenie și răutate) în numele libertății de expresie al autorului.
    Dacă în Grecia clasică tragedia avea un rol social de echilibru, iar satira era o armă împotriva exceselor, în modernitate, reacția publicului devine la fel de importantă ca și intenția autorului. Inchei repetând aceastp idee esențială: Cazul Proorocului Ilie ne arată că libertatea de expresie nu este doar un drept, ci și o responsabilitate de a înțelege cum aceasta se împletește cu sensibilitățile comunității. Soluția nu e ca teatrele și regizorii să dea în judecată spectatorii care le critică spectacolele și regizorii, ci să îi seducă cu oferta repertorială.



Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus