Dragă Victor - O scrisoare deschisă de ziua ta la 93 de ani

Dragă Victor,

Mă simt privilegiat și ușor intimidat să vorbesc astăzi (10 februarie 2025) despre tine în public. Este o zi emoționantă pentru toți, foarte mulți dintre cei care te iubesc necondiționat sunt la sala Izvor a Teatrului Bulandra din București, veniți să te sărbătorească.

Pentru că s-a întâmplat să trăiesc și să lucrez o mare parte din viață în afara țării, m-am bucurat să aflu, de departe, că ai devenit, pe lângă unul dintre actorii cei mai iubiți de public și de breaslă, și un sol al cetății, lucid și onest, intervenind curajos de câte ori ai crezut necesar să iei poziție publică și deci că ești remarcabil și ca exemplu moral pe scena vieții.

Publicul însă habar n-are ce se întâmplă în bucătăria teatrului, că rebelul protestatar din societate se manifestă cu totul altfel în intimitate, când pregătește un spectacol, în repetiții.

Pot să explic:

Aveam 23 de ani când ne-am întâlnit. Radu Penciulescu ne vorbea zilnic la școală, în clasa de regie, despre tine - erai actorul lui favorit. N-am să uit că într-o zi Radu a strecurat toată clasa de regie în sala la Mic la o repetiție șnur cu Doi pe un balansoar în care jucai cu Leopoldina Bălănuță. Șnurul ne-a lăsat cu respirația tăiată. Penciu și-a introdus cu mândrie sinceră studenții "viitorului" faimoșilor actori: ție și lui Poldi. Ce noroc pe noi, mi-am zis, câtă meserie poți învăța de la doi actori și un regizor de excepție!

Câțiva ani mai târziu, când Liviu Ciulei m-a invitat să montez Iulius Cezar la Bulandra, tu erai deja un actor consacrat. Te văzusem de 13 ori în Cum vă place, spectacolul lui Ciulei care a revoluționat teatrul românesc. Eram îndrăgostit de voi, de tine, de Liviu și de Clody, și admirăm cum prin voi se năștea teatrul modern al imaginației libere.

Înainte de repetiții eram agitat: nu se obișnuia, dar deloc, ca un student, chiar enfant terrible, să monteze un Shakespeare în faimosul teatru al lui Ciulei și să-l aibă scenograf chiar pe el. Mi-era teamă de voi, de tine, de Gina Patrichi, de Ștefan Iordache, de Ion Caramitru, și de Virgil Ogășanu, de artiști care au purtat faima Bulandrei chiar și în perioade ulterioare de secetă, când calitatea spectacolelor n-a prea mai fost aceeași după plecarea lui Ciulei. Pentru mine însă provocarea era mare.

Din prima zi de repetiție cu Cezar tu ai fost foarte blând și deschis cu mine, mi-ai dat încredere să nu mă simt ca un debutant inhibat și prostuț, m-ai ajutat să-mi dau drumul. "Sunt un actor foarte cuminte" mi-ai mărturisit, "sunt docil, ascultător, și îmi plac ideile tale. Un singur lucru te rog: să-mi explici ce vrei să fac cu Brutus, dar să nu-mi arăți cum să fac. Asta mă enervează la culme." Mi-ai mărturisit că până și lui Ciulei îi spuneai, de câte ori încerca să-ți arate cum să te miști: "Liviu dragă, dacă vrei, joacă tu în locul meu, dar eu nu pot să-ți împrumut mimica și să mă strâmb, de exemplu cum dezosezi tu peștele ăla, nu-mi place să te imit. Gata!" După un timp Ciulei a înțeles că tu aveai dreptate și m-a sfătuit: "lasă-l să-l găsească singur pe Brutus al lui. El caută mereu adevărul și intuiția lui e justă și sănătoasă." Am ascultat sfatul lui Liviu și te-am lăsat să-l găsești tu pe Brutus... și ai fost extraordinar. Te văd și acum în groapa plină cu nisip a gladiatorilor romani, murind pentru un principiu: demn, frumos și nobil. Și până azi, deși a trecut peste o jumătate de secol, umbra lui Brutus, ca o hieroglifă, a rămas întipărită acolo (arăt locul).

M-am gândit că de ziua ta ar fi amuzant să relaxăm puțin atmosfera împărtășind câteva din superbele anecdote pe care le-am cules de la tine în timp, culminând cu seara de neuitat când erați la NY și ați venit la noi, la mine și la Dana acasă. Tu, Mariana, Marie France Ionesco și Pintzi, pe care l-am prins pentru ultima oară în forma lui mare și am râs cu toții non-stop. Dar îmi dau seama că în acest moment ideea e sortită eșecului pentru că nu anecdotele în sine contează ci felul cum le spui tu, cu farmecul, umorul și nuanțele tale inegalabile... așa că tac și sper că ne vei delecta tu la final cu câteva perle, începând - de ce nu - cu cele despre doamna Bulandra, care te adora. Se topea după tine.

În pregătire pentru această celebrare, l-am sunat pe Victor având 3 întrebări.

Prima întrebare: "e adevărat că nu ai lucrat niciodată cu Pintilie în teatru, ci doar în film?" Ai răspuns că o dată, când erați foarte tineri, Pinti a pus o piesă americană Un strugure în soare, te citez: "o melodramă cu negri, în care vopsisem actorii pe față, pe mâini și pe unde se mai putea cu un fel de cremă de ghete ca să pară adevărați." (Ce noroc că nu era azi în America, că spectacolul ar fi fost acuzat de rasism și interzis.) Ați mai colaborat la Copiii soarelui, dar acolo Ciulei era principalul regizor. A urmat o perioada ciudat de lungă în care voi doi, Pinti și Victor, v-ați admirat în continuare, dar nu ați creat nici un spectacol important împreună. Pinti declara "sunt un despot și cred că Victor nu a suportat un tratament așa de dur". În film colaborarea voastră a fost creativă, în teatru însă jocul caricatural, dus la extreme, gen Meyerhold, nu se potrivea cu adevărul organic al actorului realist care ești.

A două întrebare: "Sunt curios cum vezi tu rolul Lear? Știu că l-ai jucat, dar și Mariana l-a jucat. În comparație (să nu-i spun competiție) recunoști că Mariana era mai bună?" Ai răspuns: "Da, Mariana era o Leara mult mai bună." Păcat că s-a jucat atât de puțin!

UN OMAGIU: Amândoi - tu, Victor, și Mariana, dețineți secretul a ce înseamnă să îmbătrânești frumos. Pot spune că timpul a fost de partea voastră: senectutea v-a accentuat noblețea de spirit. Victor ești din ce în ce mai senin și generos, Mariana transmiți uimirea în față misterului vieții cu candoarea unui copil. Meritați amândoi din plin să fiți omagiați și sărbătoriți în fiecare zi a anului.

Ultima întrebare: "Între trei giganți ai regiei - Penciulescu, Ciulei și Pintilie, cu care te-ai înțeles cel mai bine în lucru?" Răspunsul lui: "Cu Pinti ne certăm și ne împăcăm de 10 ori pe zi, putea fi răutăcios și înțepător, dar îl adoram; pentru Liviu aveam un deosebit respect, era un maestru, cu 10 ani mai mare și respectăm orice făcea (comentariul meu: ce frumos cuvântul respect. Nu prea mai e folosit în ziua de azi) Cu Radu Penciulescu însă am lucrat cel mai bine. Era un adevărat prieten, aveam o relație intimă, de suflet."

Nu pot să închei altfel decât am început, prin a sublinia faptul remarcabil că Victor Rebengiuc și-a dezvoltat în timp ce se maturiza ca om o conștiință politică și în paralel, dar complet separat, o conștiința artistică.

De la revoluție, când a apărut la televizor cu faimoasa hârtie de closet ca să ne trezească la realitate, Victor a fost că unul din acei cavaleri francezi din Henric al cincelea care își îmbracă armură, se suie pe cal și intră în luptă ca să descopere că toți camarazii lui au fugit și a rămas singur. Dar, spre deosebire de ei, fiind cinstit ca Brutus, el a rămas pe baricade, nu a fost duplicitar, nu a făcut compromisuri, nu a fost servil față de putere, nu a avut o diplomă de merit pentru pupat în fund ca mulți dintre colegii lui, în nicio perioadă. Dacă am avea o mână de oameni cu integritatea și forță morală a lui Victor Rebengiuc în România lucrurile ar funcționa.

E foarte la modă azi printre artiști să punem în aceeași oală mesaje socio-politice și să le amestecăm cu cele ce aparțin exclusiv artei teatrului. Victor a avut misiunea vieții să servească teatrul (motto-ul favorit din Stanislavski era "să nu te iubești pe tine în artă ci să iubești arta din tine") dar avea și instinctul să ridice vocea când mirosea nedreptatea. Însă ca artist lucid și cu mult bun simț a știut dintotdeauna să nu amestece borcanele.

Dragă Victor, sper să suntem de acord că artiștii nu ar trebui să se amăgească crezând că pot schimba lumea. Teatrul în nicio perioadă din istorie nu a schimbat nimic. Numărul oamenilor care vin la teatru, în raport cu întreaga populație a unui oraș, este foarte mic. Și în plus dacă de pe scenă predicăm celor deja convertiți, mă întreb la ce bun!? Da, este util să auzim ecourile vremurilor noastre tulburi de pe scenă, dar folosind povestea piesei pe care am venit să o vedem într-un mod care să devină și povestea noastră. Nu să debităm lozinci propagandistice. Pe de o parte să ne implicăm în lume și să nu tratăm arta și teatrul ca pe o formă de evadare. Să pretindem că-i iubim pe alții e o altă minciună. Ne iubim doar pe noi înșine. Cu mici excepții.

Dar faptul că lucrăm în teatru ne ajută. În teatru o vibrație trece prin noi și se creează o rezonanță care pătrunde într-o altă ființă umană. Apelez la sensibilitatea, la intelectul, la imaginația celui de lângă mine, fie colegul de pe scenă sau necunoscutul din public și știu că pot să-i ating inima.

Și dacă putem crea o rezonanță ca să mișcăm inima să bată mai intens... e suficient! Este cel mai mare lucru pe care îl putem face. Ce putem dori mai mult decât să simțim împreună că avem o inimă?

Victor, să te sărbătorim în fiecare zi, așa cum meriți, până adunăm SIMPLU 93 cu 7... și, de ce nu?... și mai departe, dacă Dumnezeu te menține la fel de bine ca acum!!!

La mulți ani!