***
Doru Vatavului e unul dintre cei mai versatili, curioși, surprinzători ro-dramaturgi ai momentului. Scrie variat despre o multitudine de subiecte. În Rătăcirea, se ia la trântă cu tradiția. Cu legendele. Cu obiceiurile. Cu felul în care ne raportăm la ele. Ne ascundem în spatele lor.
Lucreția (Nicoleta Moscalenco) e superstițioasă și păstrătoare de tradiții părintești, mai ales materne. Paraschiva (Cabiria Morgenstern) e bisericoasă și mai mereu ascultătoare de Lucreția. Cele două surori poartă fustă, Paraschiva își ține broboada pe cap și în casă. Codruța (Ana-Maria Marin), copil din flori (al tatălui, se înțelege), e băiețoasă, poartă pantaloni, visează să călărească. Niculae (Visarion Udatu) e fratele mai mare al celor trei, singurul din familie care a făcut școală și care știe carte, păstrător de tradiții părintești, mai ales paterne ("bărbatul e om", "muierea e muiere", pălinca e musai din mărul din grădina casei, după rețeta lu' tătuca). Niculae a fost cândva însurat cu Mioara (Teona Stavarachi). Cei doi au avut un fiu, Nicușor. Mioara ne e gazdă și ghid. Ne vorbește și, mai ales, ne cântă (super voce! - pregătirea muzicală: Alexandra Chira & Sergiu Chirilă). Celelalte personaje n-o văd. Unele o presimt. Personajul cvasi-non-verbal Fata Pădurii (Pamela Iobaji) e inspirat din legendele satelor din zona Sălajului.
Părinții celor 4 frați au murit într-un incendiu care le-a ars și casa și care a avut la origine alcoolul. Mai exact, alcoolul băut de tată. Niculae merge adesea în pădure / codru. Aparent, pentru a aduce lemne. În fapt, pentru a îngropa / dezgropa un secret teribil. Într-o noapte, se întoarce din codru cu Fata pădurii. Pentru Lucreția, Fata pădurii e o ființă din categoria ielelor, care le sucesc mințile & co bărbaților (de pildă, lui Niculae). În realitate, Fata pădurii a fost cândva o fată ca toate celelalte. Apoi, ceva s-a întâmplat.
Vatavului atribuie fiecărui presupus element supranatural moștenit din moși strămoși o explicație cât se poate de rațională și de contemporană. Explicații dure, foarte dure, poate prea dure (există o anumită aglomerare de cauze horror care dăunează, pe alocuri, ansamblului). Explicații care însă lucrează în mintea spectatorului. Oare așa a fost dintotdeauna? Oare oamenii au ascuns, în spatele unor ființe ori întâmplări suprarealiste, adevăruri crâncene despre ei înșiși și cei din jur?
Se vorbește și se cântă (muzica: Adrian Piciorea și Alexandra Chira) într-un pregnant dialect local. Fermecător, savuros (în deloc puținele scene comice), dar și dificil, pe alocuri, de receptat de către non-localnici.
Scenografa Réka Oláh propune un spațiu de joc esențializat. Un copac (mărul care ne dă palinca) cu crengi albe (era să scriu brațe și asta cred că îl descrie fidel). Un schelet metalic de casă fără de pereți sau tavan (cumva, bizar, gândul fuge o secundă, privindu-l, la toată literatura privind efectul de piramidă), a cărui podea e acoperită de funingine / un nisip negru ce e de găsit și oalele în care surorile gătesc (o cumplită secetă a pus stăpânire peste acele locuri și absența / prezența ploii e singurul element mitologic pe care Vatavului îl păstrează / cultivă așa cum îl știm).
Vestimentația Fetei Pădurii trasează tușele intens erotice ale relațiilor pe care aceasta le dezvoltă cu Niculae și, surpriză-și-nu-prea, Codruța (& fata din codru = Love). Expresivitatea chipului și a gesturilor Pamelei Iobaji compensează cu asupra măsură lipsa cuvintelor.
Nici una dintre soluțiile strămoșești invocate de Lucreția nu funcționează. Nici una dintre jde-miile de rugăciuni prestate de Paraschiva nu funcționează. Fidelă propriilor gânduri, emoții și instincte, cel mai adesea opuse cutumelor, Codruța merge pe propriul drum și e infinit mai aproape de adevăr decât suratele care se bazează pe vaste autostrăzi de pseudo-înțelepciune & așa-zisă-cunoaștere.
Povestitoarea Mioara oferă un binemeritat contrapunct în procesul demascării celor (oameni, fapte) ce se ascund în spatele venerabilelor moșteniri. Există, din moși-strămoși, și un bagaj genetic care slujește demnității umane. Iubirea necondiționată de mamă (întotdeauna cadrul acela din Balanța și replica aceea a Marianei Mihuț despre sfaturile preotului și sentimentele ei) e mai prețioasă decât orice vis tâmp de perpetuare a lecțiilor tâmpe oferite de tăticu'.
E foarte vast și complex acest spectacol de aproape două ore. Irisz Kovacs mixează toate cele de mai sus cu dibăcie, răbdare și inspirație. Trupa celor 6 actori are capacitatea de a vira rapid de la comedie la tragedie, de la replică la mișcare, de la un proto-Las Fierbinți la un post-Rebreanu.
Se vorbește despre multe, uneori ultra explicit, alteori abia sugerat. Timpul de acum și timpul de până acum ni se arată ca două cepe ale căror straturi succesive de foi ascund esențe / adevăruri tari. Mirosul e dur, ochii lăcrimează, dar acesta e unicul drum cu putință.
(foto: Volker Vornehm)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 29 ianuarie 2025 @ Teatrul Masca din București)