La Centenarul Naționalului din Chișinău, Petru Hadârcă a avut ideea conceperii unui album cu spectacolele care au marcat activitatea acestui teatru esențial din Moldova cea greu încercată. O apariție editorială elegantă, o lucrare de istorie teatrală, documentată, un tom cu informații necesare despre această artă în manifestările ei dincolo de Prut. O mărturie a felului în care teatrul a fost sub vremuri și a felului în care teatrul a făcut vremurile. Ei bine, văzând și revăzând Grădina de sticlă, am avut limpede sentimentul că este vorba despre un spectacol care se poate așeza într-un volum ce continuă șirul celor deja memorabile, amprentând puternic nu doar o stagiune. Cartea Tatianei Țîbuleac, care a stat la baza spectacolului, reușita punerii în scenă, interpretarea actoricească reprezintă un reper major în cultura românească. Și încă unul perfect valabil și dincolo de granițele României. Și spun asta nu doar pentru că scriitoarea a fost recompensată cu European Union Prize for Literature din 2019, ci pentru că subiectul poate fi translatat, în esența lui, oriunde, ca problematică.
Petru Hadârcă s-a apropiat de carte, mai întâi, în 2022, când a asigurat regia unui spectacol radiofonic, construit pe o dramatizare datorată Magdei Duțu. Cu o distribuție ce a rezultat dintr-o colaborare a actorilor din Chișinău și București. Între aceștia din urmă, Rodica Mandache, Mircea Rusu și, în două roluri secundare, dar, ca totdeauna, de prețuit, Coca Bloos. În rolul principal, Diana Decuseară, cea care deschide afișul în producția Naționalului din Chișinău, cu premiera în septembrie 2024. Doar că acum totul capătă o altă dimensiune prin noua dramatizare, datorată Marianei Onceanu. În primul rând, prin dublarea eroinei, conform romanului: vocea la maturitate a eroinei capătă întruparea Dianei Decuseară, iar aceea a eroinei la vârsta copilăriei, a Corinei Rotaru.
De la bun început, țin să remarc dramatizarea. Mariana Onceanu a reușit să transforme confesiunea caleidoscopică într-o succesiune de episoade biografice împletite prin evocări și redări în timp real ale poveștii. Astfel, avem un balans între moda de teatru narat la persoana întâi și teatrul în esența lui, de dialog între personajele aflate în diferite situații de viață. O muncă de mare finețe în decuparea fragmentelor, de-a lungul cărții, și re-asamblarea lor fluentă, într-o continuitate care nu schimbă o iotă din înțelesuri, dar segmentează dramatic povestea. Eroina, ca personaj narator, așa cum apare în carte, își deapănă bună parte din propria viață în formule rezumative, cu o frază cu înțelesuri profunde, exemplificarea aducând pe scenă instanțierea ei din copilărie. Distribuirea celor două actrițe îmi pare perfect reprezentativă pentru imaginea propusă de carte. Eroina ne este cunoscută doar cu numele dat de aceea care a adoptat-o: Lastocika - "rândunică" în rusește -, iar imaginea ce prinde viață numai la auzul cuvântului este cum nu se poate mai organic asimilată de Corina Rotaru. Diana Decuseară este naratoarea matură. Rândunica și-a pierdut de mult aerul zglobiu și ingenuu.
Într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu, Tatiana Țîbuleac mărturisește: "Toate poveștile mele preferate sunt triste, întotdeauna mi-a plăcut tristețea. Eu mă simt atât de bine în tristețe încât, ca să zic așa, parcă mă apucă așa, ca o veselie, atunci când sunt tristă...". Grădina de sticlă nu este, desigur, autobiografică, dar, prin jocul Dianei Decuseară, am simțit că ascult cuvintele asumate de autoare. Cartea - și când spun cartea asociez automat spectacolul, fidel, nu atât prin reproducere, cât prin interpretarea conținutului - se adaugă șirului nesfârșit de opere de înțelepciune și frumos. Și când spun înțelepciune, am în vedere un buchet de perspective, de reflecții asupra vieții. Singurul punct vulnerabil îmi pare a fi redarea privirii înapoi a eroinei. Iese în evidență, uneori, o anume asprime în evaluare, mai degrabă ținând de un curent al zilelor noastre și nu de umanul unui personaj care, prin oricâte greutăți ar fi trecut, toate lăsând cicatrici, nu se desprinde de poveste spre a se duce spre fraze din retorica refacerii lumii.
Sunt mai multe teme, distribuite, în spectacol, prin patru voci: pe lângă cele două, amintite deja, sunt cele ale mamei adoptive, Tamara Pavlovna, și a lui Zahar Antonovici. Textul e foarte bun, în sine, dar rostit de Angela Ciobanu și, respectiv, Anatol Durbală, devine memorabil. Tamara Pavlovna este MAMA. În mod esențial, în această poveste și oricând și oriunde, intervine și LIMBA. Dar despre asta vorbesc la sfârșit. Lastocika - matură și copil - despre mamă povestește (și despre limbă). Este o mamă adoptivă, dar nimic nu zice și nu face altfel decât o mamă naturală. Spectacolul se deschide cu mama și se închide cu un răspuns căutat de la fetița de 7 ani până ce devine ea însăși mama unei fetițe fragile. Da, Lastocika își invocă, în egală măsură, și tatăl, doar că el lipsește chiar și adoptiv.
"Noaptea, mamă, mângâi floarea covorului ca pe părul tău" sunt primele cuvinte rostite de Diana Decuseară. Sunt dintre cele pe care Tatiana Țîbuleac a ținut să le marcheze tipografic - sunt poezie pură într-un roman ce scrutează toate ale omului în comunitate. Această primă replică vine după sunetul unui apel telefonic fără răspuns. În stânga scenei este un telefon public, în bună parte reper al căutării identității părintești. O căutare apăsată de un reproș inevitabil în copilăria cuiva în asemenea postură, cu un răspuns în ultima scenă, tulburător. "De ce povară m-ați văzut, când v-aș fi încăput într-o palmă? / Orfană o dată, orfană o viață." Corina Rotaru intră in spectacol aidoma unei păpuși care prinde viață. Pe de-o parte, sunt gesturile mecanice, încă stângace, haotice, cu efort, pe de alta, costumația din cârpe (Stela Verebceanu semnează costumele spectacolului, toate cu personalitate, adecvate fiecărui personaj, identificându-l). Iar Tamara Pavlovna, intrând din dreapta, zice vorbele cu care se deschide cartea, adaptate la persoana I: "te-aș lua în brațe, dar am mâinile ocupate". Și trece cu un șir de cărucioare cu sticle goale. Ea este sticlăreasa și, stranie coincidență, românii de azi o pot percepe ceva mai bine prin analogia cu cei care adună recipientele din sistemul recuperării plătite.
Spectacolul este, inevitabil, constrâns de timp în redarea nu atât a ocupației Tamarei, cât a mizeriei adesea însoțitoare, cu atât mai șocantă în asocierea cu puritatea fetiței implicate în asemenea muncă. De aici vine gândul crud al suspectării adopției din pragmatismul nevoii de ajutor. Pentru o activitate descrisă ca aducătoare de profit, în context fiind introdus un termen ce-mi pare puțin prea dur: lăcomia. Deși, chiar în debutul spectacolului, Tamara, în trecerea ei cu șirul de cărucioare, intersectându-se cu Zahar, invalidul de război, îi oferă un covrig uriaș. În fond, da, este un pragmatism al ființei umane de a se înmulți și pentru a-și înlesni munca în zbaterea supraviețuirii. Iar părinții insistă în acumulare pentru a reuși să crească un copil și spre a-l propulsa pe propria orbită. Tamara Pavlovna afirmă limpede țelul ei privitor la fetiță: să o vadă împlinită profesional, stăpână pe propria viață. Și faptele i-au fost pe măsura vorbelor, iar asta o așază mai presus de orice altă bănuială. Ea este mama dedicată până la sacrificiu pentru copilul ei, chiar și când nu e carne din carnea ei. De la haine bune - cum a adus-o acasă - până la școlarizare înaltă, apartament și mașină. "Dac-ai să m-asculți, am să fac om din tine."
Într-o scenă, aproape de final, când boala a pus stăpânire pe ea, Tamara Pavlovna, speriată la gândul că pierde banii din bancă, apare în cămașă de noapte, țipând, spre disperarea tinerei Lastocika. Are în mână o pungă cu biscuiți, preferații ei. "Niciodată n-am cumpărat ceva pentru mine, ce mi-ar fi plăcut... Știi doar, toată viața am visat să cumpăr o pungă de biscuiți și să-i mănânc singură". Dar și în clipele alea, întinde un biscuit spre Lastocika matură. Este tulburător ciclul vieții. La început, venind de la orfelinat, Lastocika este îndrumată spre cadă, pentru o baie temeinică - "și pe-acolo și pe-acolo" -, pentru ca, la sfârșit, să o conducă ea pe Tamara spre baie. Cada este, de altfel, un element de recuzită ce apare în câteva scene-pivot. Prima baie a fost primul contact deschis, direct. S-au văzut și s-a semnat un contract. Diana Decuseară are tonul omului care, când spune ceva, este vorba de un gând asumat. "Nu era cine știe ce, dar era singura care m-a vrut. Ziua aceea o port cu mine în toate țările, în toate stările. Nu i-am găsit pereche nici în bani, nici în dragoste. Nimeni nu m-a vrut mai mult. Nici chiar voi".
Corina Rotaru este întruchiparea botticelliană a bucuriei de a descoperi lumea, inclusiv cu umbrele unor contuzii. Alegerea celor două actrițe pentru Lastocika la momente biografice marcant diferite îmi pare esențial reușită din perspectiva formulei pe care am citat-o în titlu. Sunt cuvintele Tamarei Pavlovna, o atenționare repetată pentru Lastocika. Corina Rotaru este inima - edenică -, Diana Decuseară este mintea, calea supraviețuirii post-edenice.
Pentru mine, surpriza spectacolului este personajul Zahar Antonovici. Interpretarea acestui personaj, așa cum o face Anatol Durbală, accentuează acest izvor de înțelepciune și umanism din poveste. Veteran de război (Al Doilea Mondial), el apare, la început, un personaj exotic, un singuratic care oferă bomboane copiilor, așa cum mai e câte un altul ce hrănește, discret, porumbeii. L-am descoperit pe Anatol Durbală în Capcana (text: Mihail Bulgakov, regie: Petru Hadârcă) și s-a întâmplat ca acolo să fie tot un militar: complet altfel și, totuși, cu aceeași esență de personaj cu care simți comunicare de drum lung. Acum e Zahar - nume predestinat - fără o mână, fără un picior, dar cu un zâmbet și cu o bunătate rară. Trecerile lui prin scenă sunt semnalizate prin cadențarea soldățească (de forma stângul! dreptul!: comenzi rostite scurt, cu silabe estompate - sare în atenție preponderența stângul!, în condițiile în care exact piciorul stâng nu mai poate păși). E amuzantă și vociferarea din culise, după un claxon, imaginându-ne cum l-a apostrofat pe șoferul neatent. Zahar se arată sincer și înger - cerând vânzătoarei de la magazin să-i umple buzunarul (cuibușor) cu bomboane pentru "dracii de copii", el mulțumindu-se cu cele câteva înghițituri din sticla din care i se toarnă - și cu păcat, sugerând cu mâna rămasă că a împușcat oameni în război. Se joacă, un pic, la început, cu mica Lastocika, atunci când, îndemnând-o să-și aleagă o bomboană din buzunarul lui, se îndepărtează brusc, încât ea ratează. Mai apoi, ei îi oferă două, nu una, pentru că ea are în gură mai mult amar.
Zahar are și momentele lui de solitudine. Pe scenă, îl vedem așezat pe o bancă fără spătar, cu cârja rezemată alături. Deși plouă (scenografic, avem proiecții video - datorate lui Radu Zaporojan - care umplu spațiul, care sugerează translatarea în alt spațiu), își scoate șapca și ridică brațul stâng, ca spre a culege stropi. E în centrul unui cerc de lumină - despre care vom mai vorbi - și în spatele lui vine repede fetița Lastocika. Cu un balonzaid deasupra capului, întinzându-l și deasupra lui Zahar. "Inima nu-i unghie, doare. Clar lucru că e mai bine fără inimă, dar cum s-o arunci? Dacă ar arunca omul tot ce-l doare, ar rămâne pe dinăuntru gol ca o păstaie". Reflecțiile lui cu voce tare, singur, dar cu Lastocika - pe care o descrie, tulburător de extrapolat spre noi toți, "nici copil, nici om mare" - se încheie cu ceea ce a rămas obsesia lui de the fool on the hill: "plouă, iar ei se ucid... pentru ce se ucid?". Anatol Durbală are harul de a avea tonul potrivit, un strop de zâmbet și o lumină sprintenă în priviri, încât cuvintele sunt mai penetrante și au șansa unei sedimentări.
În final, într-o ipostază metaforică, el, cel de altădată, simplu militar, cu mâna dreaptă în buzunar, are micul monolog: "Decât cu rușinea, mai bine cu durerea să trăiești". Iertare-mi cer pentru insistența citării, dar cred în rostul celor spuse în Grădina de sticlă: "Durerea când vine, când îți bate la ușă, îi deschizi și gata. Se așază cu tine la masă, beți dintr-o cană, îți înfoaie perna pentru noapte. Ca de o mie de ani începe a trăi cu tine durerea. Ca o fată bătrână te vrea doar pentru ea. Crezi că eu nu m-am zbătut, crezi că n-am plâns? Scoate-ți un dinte, aruncă-l, și o să mă înțelegi. Mai strașnic te doare golul decât plinul. Picior mi-a cerut și i-am dat. Mână mi-a cerut și i-am dat. Și uite că trăiesc. Împreună ieșim din iarnă, împreună coborâm în iad." Un monolog pentru eternitate.
Chiar dacă pe scenă s-a renunțat la continuarea scurtă despre conviețuirea cu sentimentul rușinii. Lastocika ilustrează zicala, atribuită folclorului african, potrivit căreia este nevoie de un sat spre a crește un copil. Comunitatea care a crescut-o pe ea este a blocului în care a locuit, a celor din jur. Diana Decuseară se confesează: "De la toate femeile am învățat câte ceva. De la toate am luat câte un lucru: ambiție de la Tamara Pavlovna, înțelepciune de la Bella Isaakovna, dărnicie de la Șurocika, resemnare de la sărmana Tonea, inimă ușoară de la Raia. Și doar de la Katia, care a fost lumina ochilor mei, n-am reușit să învăț lecția până la capăt. Frumusețe știa ea cel mai bine. Dar n-a fost să fie". Transpunerea scenică a peisajului citadin descris pictural în carte e datorată lui Adrian Suruceanu. El a propus o construcție etajată, sugerând un bloc cu o ușă către adâncul său și șapte ferestre mari, eventual cu un mic balcon, dincolo de care, la lumina becului vedem, de la început, siluetele personajelor. Soluția seamănă, parțial, cu a Irinei Moscu de la Pasărea Retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, spectacol creat de Radu Afrim, doar că acum nu are muchiile drepte, moderne, de acolo, ci se aseamănă unei schițe, cu linii rebele. Fiind și un timp istoric mai vechi, construcția lasă o senzație de desuet spre rural. Din jocul luminilor, al culorilor care umplu segmentele spațiale, avem aerul vivace al micii comunități. Recuzita adiacentă, de la banca amintită deja, la florile din mica grădină a colonelului, la pavilionul de joacă, în care se cațără micul Pavlik, totul contribuie la percepția de familiaritate incluzivă. Comunitatea e redusă, pe scenă, la figurile ce revin mai des în poveste.
În ceea ce privește distribuirea actorilor, acum mi s-a confirmat impresia că trupa de la Chișinău are marele merit că reușește să creeze personaje puternice chiar de sunt secundare. Că actorii conferă consistență oricărui rol, cât de mic. Și asta, desigur, în beneficiul întregului, care nu ar mai fi deloc atât de reușit fără mozaicul ce alcătuiește mediul. În jurul Lastocikăi sunt, în primul rând, copiii: două fetițe și doi băieți. Era, acolo, un creuzet. Erau etnii diferite, erau credințe diferite, erau chiar cu un statut oarecum diferit. Lastocika a avut libertatea de a-și alege prietenii și a profitat de asta, având legături cu fiecare categorie.
Despre Maricica, Lastocika spune: "dacă aș fi vrut să am o soră pe lume, pe ea aș fi ales-o". Astfel, cuplul lor îl reface pe cel din Frunze de Dor, Maricica fiind interpretată de Rusanda Radvan. Și cum Oxanka este Draga-Dumitrița Drumi, avem alt cuplu închegat, pe acestea două văzându-le în echipă și în Romeo și Julieta (regia: Luminița Țâcu). În uniforma școlărească, maro, cu gulerașe arcuite, albe, cu funde învoalte pe cap, cu șosete trei sferturi, albe, irump în scenă aducând un val de aer proaspăt, de energie. E de urmărit cum se mișcă, umplând spațiul cu percepția jocului. Traseele lor în alergare, traseele mingii aruncate de la un copil la altul. Băieții sunt Vlad Ropot și Petru Mărginean, acesta din urmă fiind Pavlik, cel cu o problemă la un ochi, marcată printr-o lentilă cam exagerată.
Bella Isaakovna, cea care a fost un model pentru Lastocika, este interpretată de Anișoara Bunescu. Apare mai discretă decât așteptam, dar se impune prin ținută. Sunt replici-cheie în relația ei cu Lastocika: "Vreau să mă fac doctor și evreică" sau, când fetița descoperă atlasul de anatomie, uimită: "Asta e pi*da. Pentru o femeie este mai importantă decât inima". Actrița are gestul de a tempera furia Tamarei Pavlovna și, profitând de autoritatea morală asupra ei, s-o convingă să lase fetița să urmeze o școală în limba moldovenească (spectacolul punctează savuroasele intersecții între limbile vorbite în Chișinăul sovietic - regimul descris în istorica sa cădere). Șurocika este adesea numită, are momentele ei de focalizare în interpretarea Mihaelei Strâmbeanu. Cu o costumație la care sar în evidență feșele înfășurându-i din belșug picioarele suferinde. Tania Lazăr și Doriana Zubcu-Mărginean colorează grupul vecinelor sau scenele savuroase de la fereastra micuței prăvălii. Olesea Sveclă este Katiușa (ca și alte colege, îndeplinește și un alt rol episodic, într-un solicitant ritm de costumare și plasare prin construcția scenografică). Atrage priviri admirative și îl determină pe Alexandru Pleșca (Lioncik) să cânte Murka - unul dintre cele din underground, al celor ce nu au la îndemână decât visul unei pisicuțe - spre a ieși din scenă urmată de un alai de admiratori, tineri și bătrâni. Iurie Focșa, Alexandru Pleșca și Vlad Ropot apar și în scena bețivilor dependenți, doar că, acolo, caricaturalul îngroșat diluează semnificațiile. Între vecini, colonelul este o figură aparte prin exotic. În interpretarea lui Ion Mocanu s-a mers mai mult spre o aparentă bufonadă, estompând farmecul grădinarului. Igor Babiac suplinește deficitul de romantism al poveștii și aduce un strop de senin și uitare după bună parte din spectacol, când zâmbetele și lumina Corinei Rotaru nu alungă deplin presiunea biografică.
Iurie Focșa este negativul de serviciu, având un talent precum al lui Gheorghe Dinică. Aici întruchipează personajul de coșmar al Lastocikăi, cel care îi mutilează umărul - ce imagine de o sfâșietoare estetică! - la orfelinat, apoi personajul profesorului de sport, de o revoltătoare vulgaritate pe care ai putea-o privi cu ironie de nu ar fi atâta suferință din pricina lui. Scena violului - punct de inflexiune în poveste - este construită poetic. Ea stă sub semnul mestecenilor, într-un Chișinău amplu vegetal, și pe scenă Lastocika, având chipul Corinei Rotaru, se pierde ca într-un vis în voalul întunecat cu reflexe lucitoare. Umbra răuvoitorului (același Iurie Focșa) se profilează, amenințătoare, ca un animal la pândă. Din toată zbaterea, de sub pânza căzută, iese Lastocika Dianei Decuseară. Cu un trup dezgolit de o altă tristețe în arcuirea lui. Cele două actrițe au foarte multe momente de joc împreună, de transfer și de sincronism. Coperțile spectacolului și mici interludii sunt cu o coregrafie semnată Oleg Mardari. Fie Diana Decuseară, fie Corina Rotaru, fie amândouă, cu gesturi sacadate, aidoma unei păpuși mecanice, siluete din segmente articulate, sub o proiecție de sclipiri colorate din refracții și reflexii. Metafora grădinii de sticlă, așa cum o evocă eroina. O frumoasă imagine este a cercului de lumină pe scenă, dintr-un proiector vertical, cu cele două actrițe mișcându-se pe contur. Totul în mediul muzicii asigurate de Valentin Strișcov - o temă originală, obsedantă -, inclusiv cu fragmente de piese celebre, precum Ploaie în luna lui Marte.
Am lăsat deoparte tema limbii, deși este una dintre temele majore ale Grădinii de sticlă. Spectacolul este, parțial, bilingv. Dar a fost gândit pentru întreg spațiul românesc și, desigur, internațional. Pe de-o parte, e o istorie într-o formă artistică a românilor de dincolo de Prut, pe de alta, trimite la asemănări cu alte unghiuri istorice, precum în Ardeal. Așa cum, extrapolând, putem reflecta la spațiile în care civilizațiile se intersectează. Cu miza pe esența limbii materne, înscrisă în ADN, am putea spune, dar cu sublinierea necesității unui obiectiv echilibru între limbile alternative, încât imaginea bogăției spirituale a plurilingvismului este fără dubiu. Mai sunt teme în Grădina de sticlă. Cea privind fragilitatea maladivă a fetiței Lastocikăi, botezată, în semn de recunoaștere, Tamara, este mult prea delicată spre a vorbi despre ea. M-am gândit mereu la Menajeria de sticlă. Sunt lucruri despre care, poate, e bine să lăsăm tăcerea să vorbească. Lastocika deschide cartea de poezie la Nichita Stănescu. Spectacolul o numește: Necuvintele. Și finalul este în această direcție: "L-am crezut pe Nichita. El m-a învățat că o limbă ți se poate supune nu doar din frică, ci și din dragoste. Îmi dezbrac pielea și văd doar cioburi. S-au amestecat ca niște crupe, zornăie. O îmbrac înapoi cu grijă, să tac! Să nu afle nimeni, să nu vadă, să nu înțeleagă. Să se mire mai departe de atâta frumusețe".
(foto: Ian Onică)
Grădina de sticlă după Tatiana Țîbuleac
regie: Petru Hadârcă
Dramatizare: Mariana Onceanu / Scenografie: Adrian Suruceanu / Pictor costume: Stela Verebceanu / Mișcare scenică: Oleg Mardari / Muzică originală, univers sonor: Valentin Strișcov / Proiecții video: Radu Zaporojan
Distribuția: Lastocika - Diana Decuseară / Lastocika în copilărie - Tamara Corina Rotaru / Tamara Pavlovna - Angela Ciobanu / Zahar Antonovici - Anatol Durbală / Șurocika - Mihaela Strâmbeanu / Bella Isaakovna - Anișoara Bunescu / Katiușa, Asistenta 1 - Olesea Sveclă / Raia, Varea - Tatiana Lazăr / Tonea, Asistenta 2 - Doriana Zubcu-Marginean / Polcovnicul - Ion Mocanu / Lioncik - Alexandru Pleșca / Maricica, Greta - Rusanda Radvan / Pavlik - Petru Mărginean / Oxanka - Draga-Dumitrița Drumi / Profesorul de Ed. fizică, Bețiv 1 - Iurie Focșa / Dmitri, Bețiv 2 - Vladislav Ropot / Radu - Igor Babiac.
Premii Gala Premiilor UNITEM 2024: Cel mai bun rol feminin - Angela Ciobanu / Cel mai bun rol secundar masculin - Anatol Durbală
Romanul Grădina de sticlă a fost distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură - 2019.