Năstrușnicia cu pricina pornește de la o istorie (cum altfel?) cât se poate de adevărată. Doi actori frumoși & faimoși (franțuzoaica divă Catherine Deneuve și italianul Marcello Mastroianni) s-au întâlnit, ca parteneri, pe platourile de realizare a trei filme (Ça n'arrive qu'aux autres - 1971, Liza - 1972; L'événement le plus important depuis que l'homme a marché sur la Lune / Niente di grave, suo marito è incinto - 1973). Or, dacă și sfânta treime Producător-Scenarist-Regizor și MSP (Măria-sa, Publicul) i-au plăcut la nebunie pe cei doi superbi amorezi (ptiu-ptiu, că bine le mai vine împreună, soro!) de ce adică nu s-ar fi îndrăgostit, chiar pe bune, unul de altul?
Pe această bază trainică și de necombătut (cum ar fi zis comuniștii care le vedeau, pe șest, filmele, dar nu le cumpărau / difuzau publicului din subordine), pasiunea focoasă a sărit mult dincolo de limitele platourilor de filmare... Și, uite-așa, a răsărit micuța Chiara Mastroianni. Actori (mdeh...) cu scaun la cap, cei doi monștri sacri ai ecranului (el mai mult; ea - parcă un pic mai puțin) s-au bucurat de copilul-rod-al-iubirii-pătimașe, chiar dacă nu s-au încurcat cu ceva acte maritale; asta poate și din pricina interdicției de divorț impusă de Biserica Romano-Catolică. Așa încât, după ce s-au mai răcit vaporii eroto-sentimentali, fiecare și-a văzut de viața lui și de amantele / amanții care le-au ornat palmaresul personal.
Cât despre Chiara - ea a fost împinsă, aproape automat, spre mirajul cinematografului. Cu așa 1+1 nume, ajungi vedetă aproape fără să vrei, nu? Ceva carieră a făcut fata, nu-i vorbă, doar că nu pare a-i fi egalat pe nici unul dintre iluștrii săi părinți. Era aproape imposibil. Asta chiar dacă ceva gene purtătoare de ceva talent și-or fi făcut, cât de cât, datoria... De aici începe, însă, drama reală a domnișoarei Mastroianni: fizionomic pare a avea câte puțin din fiecare; parcă mai mult din aerul ilustrissimului său tată. Altfel, cochetă și delicată (mdeh, femeie) precum diva matern-franțuzească. Doar că, ce să le faci, majoritatea regizorilor cu care ea a lucrat i-au cerut (ei și producătorii știu de ce, noi doar putem bănui) să fie mai mult o Mastroianni decât o Deneuve. Greu! Cum să reușești asta, dacă vrei să rămâi om normal, cu condiția cu care te-au înzestrat Tatăl Ceresc și Mama Natură?!
Ei bine (chiar foarte bine!), scenariul acesta teribil, caustic, incisiv, amuzant etc. plonjează, dezinvolt și spectaculos, într-o savantă, dar verosimilă ipoteză: aceea că fiica chinuită astfel de cei care, e drept, îi făcuseră și părinții naturali, ar lua în serios această comandă, devenind din o signorina Mastroianni, un signore Mastroianni. S-a mai văzut, e chiar și o modă (boală), a ajuns să fie plină lumea de transvertiți cu pretenții. Transformarea (tunsoare, vestimentație, ochelari) dă, ca rezultat, ceva straniu - în cel mai bun caz - dar evident imperfect prin prisma acelor modificări de identitate cu efecte discutabile, adesea caraghioase, câteodată spre comic, dar și spre ușor penibil... hai, caricatural.
Scenaristul și regizorul (aici nu puteai să fii decât autor complet, altfel nu se prea închide pasiența) Christophe Honoré se mișcă, odată cu personajele sale, pe un teren fabulos: accidentat, provocator, insolit. Reînvie teme, obsesii sau momente din biografia actorilor-subiect, parodiază motive, preia citând secvențe celebre din istoria magică a cinematografului mare. Desigur, avem nu doar Fontana di Trevi (nemurită de Fellini și Mastroianni în La Dolce Vita), în care chiar Chiara cea de azi, din film, se bagă și e scoasă de poliție, apoi vărsată la "mititica", ci multe altele, ușor de recunoscut și de savurat de către cinefilii mai copți. Avem o interferență dramaturgică scânteietoare cu un acum venerabil Fabrice Luchini (amorul de mai apoi al Deneuve-ei), o Nicole Garcia sau o Stefania Sandrelli, vedete tot una și una, la vremea lor, din secolul trecut.
Tot așa cum regăsim motive subtil-comice din filmele mute ale lui Mac Senett, Chaplin sau Buñuel, ori din fenomenul Michael Jackson, preluat și exploatat savuros. Căci acest Marcello mio tocmai asta atacă, dezvăluie și ridiculizează - obsesia nebunească, foarte la modă azi, a schimbării identitare: chip, sex... și ce se mai poate în sensul respectiv. Chiara Mastroianni a avut curajul să-și ofere trăirile, spaimele, angoasele, deznădejdile, furiile (chestii care, în general sunt tratate pe cont propriu cu psihoterapie, droguri sau păzite în strictă intimitate) pentru a arăta lumii întregi ce aberații, suferințe inutile și altele asemenea pot provoca dorurile alea stupide spre "altfel-altcum-altceva". Că societatea nebună (nebună, nebună - "Generația Boșo" știe la ce mă refer) nu doar că admite, dar încurajează și chiar exaltă asemenea aiureli contrare firii, este de domeniul evidenței. Orice e strange declanșează un mega-interes din partea publicului de masă, adesea tembel, dar care ara avantajul că produce bani. Personal, m-a umplut de încântare secvența în care Chiara-super-Mastroianni este adusă într-un platou stupid de televiziune, mințită că ar fi solicitată pentru un interviu... Iar acolo se trezește folosită, în cel mai nesimțit mod, cam ca ursul la circ, pentru un joc tembel, înjositor, pe gustul marelui public - cel care vrea "distracție la maxim, băi frate", indiferent de ceea ce poate determina plăcerea lui. Mdeh, nu mai avem gladiatori... ceva trebuie să-i înlocuiască, nu-i așa?
Parafrazând și parodiind canoanele post-modernismului actual (discontinuități, fracturi logice) sprijinit pe blestemata hiper-corectitudine politică, această comedie satirică, onirică, pe alocuri supra-realistă trage spectatorul de creier, îmbrâncindu-l să gândească critic... dacă mai mult nu poate face.