A doua accepțiune trimite și mai departe, în timp, tocmai în mitologia greacă, unde Parthenope era una dintre sirene, cunoscută pentru vocea ei de fecioară. Pe această ciudată dualitate imaginează și construiește Paolo Sorrentino o lume a prezentului, aflată în plină și ireversibilă decadență: abulică, leneșă, demotivată, cinică, asistând galeș, cu sechelele unei închipuite măreții, acum apuse, la propriul final. Eroina excelează în frumusețe, înțelepciune și farmec. (Iar revelația interpretativă numită Celeste Dalla Porta construiește, cred, aproape de perfecțiune, un rol extrem de dificil prin farmecul, ineditul și complexitatea lui). Într-un univers când solar, când crepuscular sau chiar tenebros, cu limite existențiale și chiar fizice extrem de volatile, fascinanta "sirenă" alunecă misterios, ciudat, pe alocuri chiar fabulos printre și peste umbrele baroce ale unui prezent tot mai incert, scăldat între sublim, absurd și grotesc.
Deloc întâmplător sub aspect dramaturgic, această femeie alunecoasă (firește, ca o sirenă) studiază antropologia - o ramură a filosofiei, preocupată de esența și perspectivele omului. În fond, întreaga poveste concepută de Sorrentino trimite la fenomenul cunoașterii - înțeleasă ca deziderat și fatalitate, mărginire și infinit... unicul și fundamentalul rost al trecerii umane prin această viață pământeană. Iluminarea calmă, împăcată, așezată pe chipul femeii ajunsă la senectute, când toate darurile de ordin fizic s-au perimat, visele s-au risipit, iar impulsurile s-au tocit, înseamnă cu adevărat împlinirea pe această lume - un har oferit de Divinitate celor puțini, aleși și doar ajutați (niciodată obligați) să și-o dobândească. La polul opus (ultima secvență a filmului) - gloata suporterilor de fotbal, agitată și îmbătată de o fericire stupidă, oricând reversibilă în disperări generate de un fluier al arbitrului sau de rostogolirea unei mingi.
Stilul bine-cunoscut al regizorului (La Grande Bellezza a rulat și la noi, cu succes printre cinefili) construiește personaje, situații și decoruri originale, rafinate, citând și chiar preluând cu respect influențele unor Federico Fellini, Michelangelo Antonioni sau Ettore Scola. Dimensiunea barocă a întregii construcții epice devine o amprentă stilistică ușor recognoscibilă; pe alocuri, putem vorbi chiar de un anumit manierism. Secvența înmormântării cu ștaif retro, blocată pe șoseaua lipită de mare de către un utilaj mecanic-caracatiță cu rol antiseptic împotriva holerei va rămâne, cred, antologică. La fel cu universitarul nebun și destrăbălat (trimitere evidentă și sarcastică la condotierul Borgia, fiul Papei Alexandru VI) care slujește aproape dezbrăcat într-o biserică monumentală, culminând ritualul ecleziastic cu unul sexual, sau copilul monstruos, grandios și idiot - progenitură eronată a singurului personaj decent, inteligent și cultivat din toată galeria de fantoșe ale Parthenopei napolitane. Cum ar veni - nu răsuflați ușurați voi, robi ai plăcerii, până nu vedeți ce iese din ea.
Un film despre rostul și limitele cunoașterii ca împlinire sau ratare a destinului. Traiectoriile personajelor și unele manifestări ale lor nu se urmăresc facil, creează uneori confuzii ale planurilor sau identităților, alteori par a se învârti cam în gol. Dar... merită avută puțintică răbdare, ceva atenție în plus; căci toate elementele orânduite de Sorrentino în acest fabulos muzeu-bazar își au sensul și motivația lor, chiar dacă, uneori aceasta poate fi excentrică, sau chiar absconsă. În fond, ce...? Viața adevărată e cu mult mai simplă? Și totuși, merită trăită, așa cum trebuie înțeleasă și asumată cu atenție, cu răbdare și discernământ, cu o nesecată curiozitate și fascinație a tot ceea ce ne uimește, chiar dacă respingem sau adoptăm individual, în funcție de individualitatea suverană a fiecăruia.