"Dincolo de a fi divertisment sau artă pură, teatrul are o putere politică uriașă. El pune întrebări, provoacă și poate trezi conștiința colectivă. Cred cu tărie că teatrul, atunci când este făcut cu autenticitate și curaj, poate schimba perspective, poate provoca revoluții interioare. [...] Această echipă nu se teme să abordeze subiecte tabu și să pună întrebări dificile. [...] Să creezi artă înseamnă să iei o poziție, să îți asumi o perspectivă, să refuzi indiferența. [...] Nu îmi doresc ca spectatorii să plece doar impresionați sau emoționați, ci inspirați să acționeze, să se implice în comunitatea lor. Îmi doresc ca teatrul să fie curaj. [...] Cred că teatrul, ca orice formă de artă, trebuie să aibă un scop - iar scopul meu este să las o lume mai bună în urma mea." - Carmen Lidia Vidu
Monoloagele confesive, foarte personale, chiar intime ale actorilor - Mara Bugarin, István Téglás, Voicu Aaniței, Mara Căruțașu, Dragoș Stoica, Alina Crăiță, Valentin Mihalache, muzica vremurilor în care au crescut fiecare dintre ei, inserțiile de imagine (fotografii / înregistrări video de familie) și proiecțiile de text, care accentuează anumite idei, spun povestea unor generații - ajunse acum în drum spre maturitate sau chiar la maturitate deplină - născute în anii sumbrii ai comunismului din România (reapare și aici mențiunea prea tristă a bananelor verzi puse la "copt") sau în perioada, greu de definit, care a urmat după decembrie 1989 - când a fost accesibil și primul meniu la McDonald's - foarte râvnit de copiii din Est, dar a început și emigrația părinților, plecați să-și trăiască - poate - în sfârșit viața așa cum visaseră și nu fusese posibil. În timp ce, locul lor a fost luat - cum bine știm - de omniprezența binefăcătoare (în general) a BUNICILOR ("familia bătrână") - INSTITUȚIA care crește România de zeci de ani și care este privită în continuare cu mult dispreț la nivel social, judecând după alocările bugetare către pensionarii obișnuiți.
Din fiecare monolog, înțelegem exact cine sunt actorii spectacolului și de ce sunt așa cum îi vedem astăzi, ce sens au dat vieții / devenirii lor, "conectând punctele" prin care au trecut - fie că au fost momente / perioade fericite / împlinite, fie că au avut nevoie de mult timp, de multă atenție (chiar sprijin exterior de specialitate - terapie, un suport extraordinar pe care e foarte bine să îl accesăm la timp și să îl acceptăm în totalitate) și de multe descoperiri personale ca să le înțeleagă și să poată trăi cu ele.
Cunoaștem în fapt șapte istorii de familie, cu (anti) modelele lor comportamentale și de educație, cu multe cauze și efecte, dar - înainte de orice - vulnerabilități (frici / umbre) conștientizate și asumate. Avem în față actori asupra cărora stigmatul social cu privire la orientarea sexuală (Naomi Moldovan, prima femeie transgender din România, este evocată și ea în spectacol pentru curajul sincerității ei în ani de maximă intoleranță) sau aspectul fizic (alopecie) nu mai are, în sfârșit, nicio putere. Actorii vorbesc deschis și despre "cicatrici profesionale", despre modul în care a fost condus Teatrul Masca anterior, deși acesta este - din păcate - recognoscibil, cu mici variații, și în alte cazuri, din domeniul cultural / educațional vocațional.
O propunere scenică despre viața noastră de ieri și de azi, dar mai ales de... mâine. Un teatru al generațiilor prezente, care schimbă în continuare România (destul de primitivă / imatură / încă insuficient educată). Mult prea lent, poate...
Un spațiu public în care vocile istoriei cu i mic - vocile oamenilor simpli - nu tac și nu sunt complice la nedreptate, ci se fac auzite cât mai mult și cât mai tare în fața abuzurilor de putere / toxicității venite din partea reprezentanților sistemului sau autorității (în general). Mesajul cel mai puternic al spectacolului este dat de această atitudine.
Astfel, Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare poate fi considerat și un demers expiator - pentru că șterge tăcerea multor ani de "capete plecate", umilințe, frustrare, furie, "sentimente constante de neputință" și lipsă a dialogului.
(foto: Sabina Costinel)