Cu siguranță, însă, chestiunea definește dilema protagonistei. Prin extensie, chiar a întregii pelicule: înconjurată de minunății ale naturii, de frumuseți elegante ale îmbrăcămintei, ornamentelor, chipurilor și trupurilor tineri, ba chiar și de frumusețile intelectuale ale unei discipline precum antropologia, Parthenope (Celeste Dalla Porta) pare că a fost blestemată să nu se poată bucura de tot acest potop de frumuseți.
Începutul filmului îți dă impresia că se va dezvolta într-un imn păgân, dionisiac. Peisajele sunt mângâiate de cameră prin travlinguri încetinite, care parcă se încălzesc de la soarele meridional reflectat pe clădiri, de ape și de hainele elegante și deschise la culoare ale personajelor. Dar cel mai mult se energizează de la frumusețea chipurilor și a trupurilor tinere.
Însă, pe măsură ce evenimentele triste se adună în realitate, confirmând parcă un blestem aruncat nu se știe când peste tot ceea ce o înconjoară, realizezi că ai în față o elegie estetică. Nu că ar fi de plâns, dar un junghi te ține să nu te bucuri de tot ceea ce are viața de oferit. Motivația este dată de o dramă de familie, înțelegem asta, însă extrapolarea la întreaga viață a protagonistei nu funcționează convingător. De ce ar fi trebui să sufere așa de mult? Sau, dacă pentru asta a suferit, de ce nu vedem mai îndeaproape această suferință? Dacă e atât de puternică și paralizantă, de ce nu se insistă mai mult asupra ei?
Sau, începem noi să bănuim, avem de-a face cu o doză de academism. Un fel de fandoseală artistică, de pretențiozitate creativă lipsită însă de vigoare. Vorbim totuși de un film de artă, așa că trebuia introdusă o anumită malaise, o neconformitate inefabilă cu această risipă de frumusețe. Miza ar trebui să fie tocmai jucarea subtilă, dar și convingătoare, a acestei nefericiri, tocmai pentru ca frumusețea să devină dureroasă (era oricum, căci doar în Italia te poți îmbolnăvi clinic de frumusețe) și chinuitoare (adică în registru subiectiv, inefabil, psihanalizabil).
Napoli, un oraș-personaj, este mai degrabă o prezență nevăzută, o atitudine, un blestem și o binecuvântare totodată. Apare foarte mult văzut din depărtare, rareori de aproape, dar numai noaptea. Cel mai mult însă se proiectează în personaje ca atitudine, ca doleanțe, visuri sau ca tradiții ciudate, pe jumătate uitate, pe jumătate vii, precum asistarea la prima noapte a unor tineri însurăței, un fel de Romeo și Julieta care reușesc să își împace totuși familiile.
Nu este radical diferit, decât poate în alegerea protagonistei: o femeie frumoasă și tânără, îndeajuns de inteligentă pentru a-și trăi viața reflexiv, dar nu îndeajuns de curajoasă și puternică pentru a și-o trăi plenar.
Poate că Parthenope nu este atât o proiecție a orașului Napoli, așa cum este prezentat filmul, cât a idealului național italian, o reinterpretare a stereotipurilor care fac gloria acestuia. În primul rând, Sorrentino propune o prelungire a frumuseții covârșitoare a peisajelor, atât a celor naturale, cât și a celor culturale. Nu în ultimul rând, plămada spiritului propusă este obsedată de pompa bisericească catolică, amintind atât de imagistica filmelor anterioare ale lui Sorrentino ca celebra La grande bellezza (2013), cât și în filmele lui Fellini.
În cazul protagonistei, se mai adaugă și o cultură livrescă impresionantă, dar mai degrabă la nivel formal. Alegerea antropologiei culturale reflectă un câmp științific din controversatele, dar atât de interesantele științe sociale. Mai mult, Parthenope devine "armchair anthropologist", termen peiorativ care indică un antropolog care a cunoscut doar din cărți culturile străine despre care însă vorbește cât se poate de doct. Iarăși, prezența unui poet anglofon inadaptat și bătrân (Gary Oldman) trimite la o întreagă pleiadă de scriitori anglo-americani din perioada romantică și nu numai, îndrăgostiți iremediabil de plaiurile Mediteranei.
Pe alocuri, Parthenope aduce cu dilemele și rezolvările din The Graduate (Mike Nichols, 1967). Contemplăm aceeași odă adusă tinereții lipsite de timonă, aceeași elegie pentru o viață fără ideal, același imn al potențialului amorf al tinereții. Spre deosebire de acesta, nu doar că nu merge spre un final fericit, ci pur și simplu dă senzația unei plutiri fără scop, a unei promenade amărui prin viață și prin artă, chiar puțin sastisite. Parthenope are farmec cât cuprinde, e adevărat, dar ar fi fost excelent dacă ar fi avut și inspirație.