Revenind la tiparul respectiv, formula dlui Sandu îmbină teatrul dramatic cu elemente de varieteu contemporan - muzică (Muzică și ambianță sonoră: Andrei Dinescu, Viorel Andrinoiu), dans (Coregrafie: Andrea Gavriliu) și proiecții video (Editare video: Cristina Popa) - într-o confecție dramatică cu structură laxă, ce permite înșirarea unor povești reale de viață ale actorilor din distribuție. Totul în rama căutării unui succes revigorator, apt să salveze un teatru amărât de revistă (cel invocat în titlu), subvenționat din ce în ce mai greu, de la dispariția instituțională. Mă rog, dacă ai chef să intri în convenție, poate că ar merge. Doar că...
Dualismul personajelor scenice (privat versus public) ar trebui să confere comportamentului acestora un dinamism aparte; ne-am fi putut gândi (de ce nu?) la reflexe pirandelliene sau chiar la efectul de detașare (verfremdungseffekt-ul) brechtian, cu tehnica ieșirii din personaj și care, pasămite, ar dilua emoțiile crescând doza de luciditate a spectatorului, care nu se mai identifică cu acesta, evaluându-l critic. Aici, însă, nu e cazul. Ce rămâne pe scenă este un conglomerat de istorioare stoarse zdravăn, cu accente patetic-personale și cu pretenția exemplarității.
Cu materialul clientului, cum se spune, autorul spectacolului face efortul (doar parțial izbutit) de a imagina ceva dramatic, credibil și antrenant. Instrumentele varieté-ului îi stau la îndemână, iar efortul de a se rupe de trecutul evocat (ca la Tănase, cel pe care directoarea (Irina Cărămizaru) îl tot invocă), tânjind spre music hall-ul american are vizibile poticneli, pentru cine a mai văzut câte ceva reprezentativ din genul respectiv; măcar faimosul All that Jazz al lui Bob Fosse. Dar... ar trebui să fii măcar un "semi-Fosse" - iar aici e vorba doar de Toma (Vlad Crudu), un tânăr regizor născut în România, dar venit în teatrul de revistă muribund direct de la Berlin, împreună cu un coregraf (Teodor Cauș) și doi dansatori "multicalificați" tot pe scene occidentale (Elena Foriș și Alex Burcă) -, ba să mai și ai la dispoziție unul sau mai mulți muzicieni pe măsură.
Așa, însă, poveștile biografice sunt alambicate, alunecând adesea în confuzie, semn că - de la adevăr la artă - distanța e greu de străbătut. Amintiri, vise, obsesii sau chiar militantism ideologic (condiția social-revendicativă a membrilor comunității LGBT) se revarsă, rând pe rând, într-un fel de salată săltăreață, cu interludii muzical coregrafice. Problematice, peste toate neajunsurile mai mici sau mai mari, sunt durata excesivă a reprezentației și suportul sonor, la fel de excesiv. Cel puțin în finalul interminabil, ești scufundat într-o atmosferă (muzicală?) redusă la ritmul pe care îl dau bașii și tobele pe care le auzi revărsate din mașinile fițoase, conduse de câte un cocalar zdravăn tatuat, care așteaptă la semafor.
Astfel reinventată și renăscută, (din câte am priceput eu la sfârșitul celor 3 ore) revista ca gen teatral ar avea șanse de supraviețuire printr-un soi de sinceritate / autenticitate rezultată din faimosul "ba chiar așa a fost". O fi...?
Ca argument-garnitură, am mai văzut o scenografie destul de încropită (și, oricum, nu foarte atrăgătoare, dar și justificată de textul ce vorbește de lipsă de resurse și de reciclarea unor decoruri casate la Berlin) și niște costume - mdeh, buget, imaginație...- ce încearcă să strălucească, luând ochii și susținând, cu dificultate, atmosfera (Decor, grafică video, lumini: Miruna Croitoru / Costume: Miruna Croitoru și Departamentul Modă UNArte / Butaforie: Ana Udreanu, Sanda Mitache). Actorii chiar se străduiesc să facă față acestui mers pe sârma autobiografiei scoasă la produs... în beneficiul artei, firește, și propășirea genului revuistic. Din partiturile nu întotdeauna grozav conturate, am reținut devoțiunea, dezinvoltura, aplombul cu care impresionează, în joc, Ana Maria Ivan (Miruna, protagonista spectacolului). De asemenea, Cristina Danu își ia personajul la purtare cu curaj și cu un farmec personal aparte, ce ține atât de măiestria cu care o imită pe veritabila Regină a revistei românești (Stela Popescu), dar și de stăpânirea tehnicilor de canto și dans sportiv de performanță. Din păcate și ele par, pe alocuri, incomodate, de ecart-ul dintre povestea personală și scriitura pentru scenă. Iar asta se simte din sală.
Altfel... salutar efortul Teatrului Stela Popescu de a împrospăta repertoriul cu un (hai să-i spunem) alt gen de abordare a realității, în care faci orice, numai să reziști. Un spectacol de divertisment (cam chinuit, totuși) cu pretenții doar parțial justificate.
(foto: Andrei Gîndac)