Mazzoni ha ammazzato - Il barbiere di Siviglia

Sincer vorbind, aproape că am căzut de pe scaun.
Cum este posibil să ratezi într-atât producția unei capodopere de atâtea ori pusă în scenă de-a lungul timpului?
Poate că răspunsul se găsește chiar în această întrebare, regizorul italian Matteo Mazzoni căutând în mod evident să apară atât original cât și comic, fără însă a reuși cu adevărat nici una, nici alta. La câteva ore de la sfârșitul spectacolului Operei Naționale București, încă mai încercăm, eu și familia mea, să găsim o logică pentru a reconstrui puzzle-ul acestui spectacol. Misiune imposibilă. Ceea ce trebuia să fie o opera buffa se dovedește în cele din urmă a fi o producție oarecare, lipsită de idei, care nu ne-a făcut nici măcar să zâmbim de-a lungul serii.

Cu toate acestea, începutul este onorabil, cu niște costume de epocă destul de îngrijite și cu fațada abia schițată a unui clădiri vechi, care ne dă speranța descoperirii ulterioare a unor interioare sofisticate. Dar de îndată ce acțiunea se mută în dormitorul Rosinei, parfumul de epocă se evaporă pentru totdeauna. Protagoniștii sunt acum îmbrăcați așa cum se îmbracă azi lumea pe stradă, adică mai degrabă prost. Decorul unic ne-a amintit imediat de producția pariziană a lui Damiano Michieletto a aceleiași opere. În loc de un triplex, avem aici de-a face cu un duplex cu șase încăperi, toate mici și pătrate ca cele ale apartamentelor ceaușiste din cartierele bucureștene cu mobilă cumpărată de la magazinul IKEA.

Atunci când nu flirtează cu o Berta foarte fâșneață în baie, Don Bartolo fie citește un ziar (Libertatea sau Click?), fie se retrage într-un mic salon, acolo unde se uită la meciurile echipei Steaua București, vociferând într-una în fața unui televizor cu ecran plat. În acest timp, prin bucătărie, Don Basilio înfulecă pe ascuns niște spaghetti reci din frigider. Look-ul Rosinei (ale cărei prietene merg adesea să își facă cumpărăturile la mall) ne amintește de cel al doamnei Iohannis (asta în caz că vi s-a făcut deja dor de dumneaei de miercuri încoace). Don Alonso este un profesor de chitară rock, mai degrabă anost.

Pistoalele mitralieră sunt prezente în număr mare, în timp ce intermezzo-ul din actul secund este stricat de o multitudine de soldați care fac o grămadă de zgomot cotrobăind cu lanternele lor aprinse prin sală și căutând nu știm ce. Puținele momente comice rezultă din utilizarea intempestivă a limbii române, acestea fiind în mod deliberat adăugate libretului, ceea ce reprezintă întotdeauna o strategie cu două tăișuri, care nu ne-a convins nici măcar pe jumătate.

În sfârșit, multe dintre scenele care ar fi trebuit să fie amuzante sunt aici complet ratate. Astfel, stratagema propusă de Don Basilio de a-l calomnia pe Contele Almaviva nu prezintă nici cel mai mic interes pentru Don Bartolo, care continuă să facă pe clovnul fără însă a stârni râsul cuiva. În aria A un dottor della mia sorte, tutorele se adresează publicului și nicidecum Rosinei, care vorbește la telefonul mobil, ignorându-l complet pe Bartolo. În sfârșit, scena scării își pierde orice sens din moment ce, după cum ne-o arată chiar "năstrușnicul" Figaro, ușa apartamentului este în realitate deschisă.

Din fericire, din această magmă artistică incoerentă și de un gust îndoielnic, răsar din când în când câteva momente lirice mai deosebite. Tocmai pe acestea vom încerca să le evidențiem în cele ce urmează. Încă de la început, suntem plăcut surprinși. La conducerea Orchestrei Operei Naționale București, Ciprian Teodorașcu ne oferă o interpretare foarte îngrijită a celebrei uverturi a lui Rossini, într-o permanentă căutare a unei dulceți orchestrale pe care dirijorul reușește chiar să o atingă. Douăzeci de minute mai târziu, Adrian Marcan cucerește publicul cu super hit-ul Largo al factotum, cu același entuziasm și aceeași dezinvoltură cu care coboară pârtiile de pe versanții însoriți ai Carpaților. Adevărul este că baritonul român este un tip extrem de carismatic, care are în plus curajul convingerilor sale, lucru destul de rar în acest mediu aparte în care riscul de a fi ostracizat nu e deloc neglijabil. Iată de ce nutrim pentru acest artist o anumită simpatie, dacă nu cumva chiar admirație.

Alături de ardelean, așteptam cu nerăbdare prestația tenorului Bogdan Mihai, despre care auzisem numai lucruri bune. Acestea sunt confirmate încă din prima arie a Contelui Almaviva Ecco ridente in cielo și, ulterior, în foarte dificilul Cessa di piu resistere de la final. În urmă cu câțiva ani, soprana Cristina Maria Oltean ne-a oferit un memorabil Addio del passato într-o Traviata altfel destul de sinusoidală. Rosina ei este elegantă (un pic prea?), originală prin numeroasele înflorituri cu care preferă să orneze interpretarea sa. Păcat că în această producție, diferitele fațete ale acestui simpatic personaj feminin (ca și cele ale lui Don Basilio - Leonard Bernad -, de altfel) sunt prea puțin aprofundate. Nepărând a suferi mai deloc din pricina pierderii zestrei Rosinei, Vicențiu Țăranu este un Don Bartolo aproape afabil, cu o pronunție impecabilă. În rolul Bertei, Adelina Cociobanu uimește mai ales cu ținuta ei sexy. În fine, Daniel Filipescu este un brav sergent și un Fiorello corect.

Ca întotdeauna în România, de îndată ce spectacolul se încheie, publicul simte nevoia imperioasă de a se ridica imediat în picioare, ovaționând toți artiștii, fără excepție. Aici, cel puțin la suprafață, totul pare extraordinar. Oare chiar așa să fie?

Bărbierul din Sevilla
de Gioachino Rossini, Opera Națională București (15.02.2025)
Conducerea muzicală: Ciprian Teodorașcu
Orchestra Operei Naționale București / Corul Operei Naționale București
Regia: Matteo Mazzoni / Video: Fabio Massimo Iaquone, Luca Attilii / Coregrafie: Andrea Gavriliu / Asistenți de regie: Claudia Machedon
Distribuție: Figaro: Adrian Mărcan / Rosina: Cristina Maria Oltean / Contele Almaviva: Bogdan Mihai / Don Bartolo: Vicențiu Țăranu / Don Basilio: Leonard Bernad / Berta: Adelina Cociobanu / Fiorello / Sergentul: Daniel Filipescu / Notarul: Andrei Bolohan / Chitară: Vlad Vedeș

(foto: Costin Zaharia)