Drace, în ce lume trăim! Trăim sau supraviețuim? Ne lăsăm pradă instinctelor sau conservăm fărâme de rațiune? Solidaritatea duhnește fetid a gloată. Cine nu e cu noi este împotriva noastră sau a lui însuși? Ne este tot mai frică și ne împleticim printre alții care par a ști drumul. Ce contează că la capătul lui ne trezim pe buza prăpastiei. Ne tragem înapoi și mai speriați sau sărim în gol. Ochi de sfinți sau de demoni scrutează fără milă spre pământul nostru. Nu mai au nevoie de noi, au eșuat în marea lor operă, iar acum își întorc fețele. Dar noi, noi de cine avem nevoie? De idoli cu picioare afundate în mocirlă? De gardieni cu chei la brâu în fața înaltei porți a judecății divine? Nu știm codul de intrare. L-am greșit prea de multe ori, ne dă eroare. Împărăția cerurilor și-a închis porțile, reorganizarea sa a eșuat, falimentul mântuirii pândește. Ne trebuie altceva, altcineva, un Dumnezeu upgradat prezentului nostru viermănos, un decalog rescris democratic în care fiecare să aducem contribuția orgoliului nostru bezmetic "Nu vom ști cum să găsim un loc în viață, vom rătăci din loc în loc". Doamne, ce pustietate e și aici, și în noi!
E dur ca un bolovan prăvălit din înaltul cerului spectacolul lui Botond Nagy, Proorocul Ilie, ultima premieră a Teatrului Național București. Te chinuie, te macină, te răscolește. Da, ai vrea să te ridici și să părăsești sala. Se luptă în tine spectatorul care vede un produs artistic de calitate și omul simplu care refuză să creadă că ne îndreptăm accelerat spre un sfârșit cețos și năclăit în ignoranță, somnolență și prejudecăți. De ce un asemenea text? Nu cumva provoacă și incită la și mai multă violență și ură într-un timp în care rasismul și antisemitismul rânjesc, într-o umanitate care caută iar țapi ispășitori precum Eliasz Klimowicz? Nu cumva mesajul va fi perceput eronat de mințile din ce în ce mai labile, de judecățile din ce în ce mai anemice? Dorința de miracol este atât de mare că înăbușă potențiala crimă. Liberul arbitru transcede din sfera darurilor divine în aceea a pedepselor. Oricine, dar nu noi să luăm hotărâri. Calea, Adevărul și Viața sunt abandonate în mâna oricărui impostor care le spoiește în tonuri hâde și languroase.
"Proorocul Ilie mi se pare, poate, cel mai actual text pe care l-am făcut vreodată, fiindcă, din păcate, suntem într-o conjunctură unde există și este folosită o credință de mâna a doua, prin care unii vor să transmită mesaje prin unelte religioase ca ei să ajungă în anumite poziții sau la faimă... unul dintre personajele lui Słobodzianek chiar spune, la un moment dat, că "se aude că suntem mai sfinți decât sfinții". Această ieșire încontinuu la lumină, chiar și atunci când facem lucrurile cele mai oribile, este ceva pervers în noi, oamenii." mărturisește regizorul Botond Nagy într-un amplu interviu.
Dramaturgul Tadeusz Slobodzianek s-a născut în 1955 în Siberia. Părinții săi au fost prizonieri politici polonezi exilați care au supraviețuit zece ani în Gulagul sovietic. La un an după nașterea lui Tadeusz, familia s-a întors în Polonia, în Białystok, oraș care, înainte de război, avea o structură multietnică diversă (ucraineni ortodocși, belaruși și tătari musulmani) și o componentă evreiască puternică. Această diversitate s-a pierdut în timpul războiului, mai ales populația evreiască a orașului a fost ucisă în Holocaust. Spiritul multicultural a fost însă atât de puternic încât a supraviețuit războiului și emigrării forțate. Acest spirit este firul roșu al creației lui Tadeusz Slobodzianek, scriitor, regizor, producător și critic de teatru. A studiat teatrul la Universitatea Jagiellonian din Cracovia. În anii 1978-1981 a scris recenzii de teatru sub pseudonimul Jan Koniecpolski, mai întâi în Student și apoi în Polityka. Ca regizor literar, regizor și dramaturg a colaborat cu teatre din Varșovia, Cracovia, Łódź, Poznań, Gdańsk, Kalisz și Białystok. În 1991 a fost co-fondator al Teatrului Wierszalin, iar în 2005 a înființat Laboratorul experimental de dramaturgie și prima școală de dramaturgi din Polonia (Școala de teatru). Din 2010 este directorul Teatrului din Wola. Tadeusz Łomnicki, iar din 2013 directorul general și artistic al Teatrului Dramatic al Varșoviei. Este autorul unor apreciate piese de teatru: Țarul Nicolae (1985), Cetățeanul Pekosiewicz (1986), Turlajgroszek (1990), Profetul Ilya (1992), Merlin (1992), Kowal Malambo (1992), Sen Buker (1992) care au fost premiate în Polonia, traduse și jucate în toată Europa (cea mai cunoscută, piesa Clasa noastră, Premiul Literar Nike 2010).
În teatrul lui Słobodzianek mica istorie mișcă marea istorie, lupta dintre bine și rău se dă la nivel micro și macro social, granițele între afecte, pasiuni și sentimente sunt neclare. Oamenii sunt într-o continuă bejenie a spiritului, de aici nevoia de un conducător mesianic, cu miracolul la rever, această zeitate umană devenind previzibil un uzurpator politic sau religios, antrenând sufletele credule și ignorante într-o horă nebună jucată în pașii absurdului. Słobodzianek rămâne cunoscut și pentru că s-a situat în fruntea plutonului de dramaturgi polonezi ce s-au simțit datori să le restituie conaționalilor, prin scrierile lor, propria istorie, obligându-i la un proces de asumare nu doar a ceea ce a fost bun, frumos și eroic, ci și a ceea ce a fost umilitor, impardonabil sau de-a dreptul îngrozitor. Dramaturgia românească nu a părut interesată de un asemenea demers.
Trilogia Poemsalińska constând din dramele: Țarul Nicolae (1985), Profetul Ilya (1992), și Moartea unui profet (2011) este inspirată de evenimente reale din regiunea Białystok de est din anii 1930, dar mesajul lor este și în prezent la fel de puternic. Țarul Nicolae este povestea regentului corului bisericii, Nicholas Regis, care este considerat de țăranii din Podlasie că a supraviețuit în mod miraculos ultimului monarh al Rusiei, Nicolae al II-lea, o piesă despre manipulare, despre pericolul unor alegeri ideologice greșite. Profetul Ilya pornește de la un fapt real. Eliasz Klimowicz a trăit în regiunea poloneză de nord-est Białystok, în anii '30 - '40. El deținea o singură carte - Biblia - și tot ce știa despre lume erau informații populare neverificate, dar asta nu l-a împiedicat să se autoproclame ca profet biblic Ilya. Sub influența sa, un grup de oameni s-a desprins de biserica ortodoxă grecească și a încercat să construiască un Nou Ierusalim. După ceva timp, Ilya a anunțat că sfârșitul lumii este aproape. Adepții săi așteptau apocalipsa, dar, cum ea întârzia, ei au decis să ajute, recurgând la scenariul familiar al crucificării lui Ilya la fel ca pe Isus. A treia parte, Moartea unui profet, spune povestea eșecului acestor planuri.
"Am devenit interesat de această poveste pentru că - ca un glob de cristal - ea reflectă toate utopiile în care a trebuit să trăim în secolul al XX-lea: creștinismul, comunismul și naționalismul, amestecul de culturi, națiuni, limbi și religii - afirma Tadeusz Słobodzianek. - S-a dovedit că am intrat în secolul al douăzeci și nu vom putea scăpa de asta, că suntem din ce în ce mai copleșiți".
Primul regizor din România care a descoperit valoarea dramaturgiei polonezului Tadeusz Slobodzianek a fost Bocsárdi László care a montat în anii de debut Profetul Ilya, text la care a revenit în anul 2010 la Teatrul "Tamási Áron" din Sfantu Gheorghe, bucurându-se de prezența autorului la spectacol. Montarea lui Bocsárdi László a reprezentat pentru tânărul spectator Botond Nagy o experiență teatrală majoră, interesul pentru text revenind la prima întâlnire cu actorii Naționalului bucureștean în timpul montării spectacolului Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals de Matei Vișniec.
Pentru a crea lumea și atmosfera spectacolului Proorocul Ilie o contribuție însemnată a avut și Diana Nechit - Dramaturg care a curățat textul de orice surplus, a dat acțiunii o tentă atemporală, a lăsat mare parte a textului în versuri, asigurându-i ritmul și un fior liric de moralitate medievală. Personajele rostesc repetitiv câte o replică cu funcție de laitmotiv: Unii spun încontinuu "Drace!", alții "La naiba!", altul "Nu-i așa, tată?" sau "Ó Istenem!", această repetitivitate nederanjând, dimpotrivă, căpătând nuanțe de refren, de incantație ca într-un cor antic.
Nu știu dacă Muzica Vindecă Răul Din Noi, dar, muzica originală și sound-designul asigurate de Claudiu Urse constituie nu doar un construct sonor bine articulat (imnuri gregoriene, muzică liturgică, cântece interpretate live, ecouri bizantine, sonorități stridente, voci lucrate, ecouri, reverberații), ci și coduri în receptarea multiplelor semnificații ale spectacolului.
Într-un spectacol în care regăsim numele a doi artiști robi recunoscuți ai luminii (nominalizați 2024 UNITER pentru cel mai bun lighting design Botond Nagy pentru lighting design-ul spectacolului Elektra, adaptare scenică de Ágnes Kali, Teatrul Maghiar de Stat Cluj și Cristian Niculescu pentru lighting design-ul spectacolului Neliniște de Ivan Vîrîpaev, regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrul Național Târgu-Mureș - Compania "Liviu Rebreanu") nu ne miră că în spectacolul TNB lumina (Cristian Niculescu - Lighting design și Video design) este un adevărat personaj. Eclerajul scoate în evidență prestațiile individuale, fără a le izola artificial de grup.
Irina Moscu (scenografia) folosește din plin dotările Sălii Studio, imaginând un decor mitic, de biserică bizantină pe pereții căreia zeci de icoane cu capete de sfinți par ochii unui Argus neadormit. În mijloc, pe scena rotativă, tronează un pronaos în care personajele se adună ca într-o piață publică și iau cele mai importante decizii. O cruce imensă, niciodată verticală, sporește sentimentul de apocalipsă. Profetul predică nu din amvon, ci de pe o cutie de coca-cola și poartă trening de firmă. Enoriașii sunt îmbrăcați ca de o procesiune de carnaval, cară papornițe precum călătorii într-o cursă rurală. Sfânta poartă pe sub straiul monahal desuuri provocatoare. Grotesc și inefabil, kitsch și sublim se amestecă într-o risipă de fantezie atentă și la detaliu, și la întreg. R.I.P. TNB era mesajul scris cu rujul pe oglinda din Pescărușul. FORZA TNB apare la un moment dat scris pe o scândură purtată de personajele Proorocului, un semn al ironiei acide a regizorului, ironie ce învăluie întreaga montare îndepărtându-i tragismul patetic.
O distribuție cuprinzând actori care nu mai au nevoie de prezentare oferă textului și intențiilor regizorale un răspuns scenic convingător. În opinia mea, protagonistul spectacolului nu este llya, ci Iuda. El declanșează isteria prin propunerea sa stranie, el urmărește lucid mersul lucrurilor, intuiește finalul și tot el suferă consecințele prin asumare. La fel ca în scrierile lui Amos Oz, dramaturgul recuperează figura biblica a lui Iuda, îndepărtând-o de matricea trădării și a trădătorului. Iuda lui Amos Oz aduce perspectiva trădării din prea multă iubire. Iuda lui Słobodzianek are alte motive în spatele comportamentului său, prea multă încredere în miracol sau prea multă nevoie de el. Lari Giorgescu (Hariton, ulterior Iuda) a creat un personaj puternic, bogat nuanțat psihologic. Fondul său uman, capabil de a se redresa, se ivește odată ce planul pus la cale chiar de el însuși începe să funcționeze. Lari Giorgescu se transformă din țăranul tâmp cu idei fixe în omul trezit din beția colectivă a rațiunii. O alergare în cerc denotă deșertăciunea și inutilitatea lumii, mereu aceeași. Lui Iuda îi revine finalul, o înțelegere copleșitoare și nimicitoare a adevărului, acela că miracolul sau nu există, sau cere inevitabil o jertfă.
Cine este Ilie? Un țăran care cultiva pământul, tăia pădurea, își îngrijea calul și recolta. Extrapolând ignoranța, șiretenia, modestia cerebrală a personajului eponim, Richard Bovnoczki își permite îngroșarea acestor tare, cât să stârnească râsul, în contrapunct cu monstruoasa, serioasa și sinistra coaliție care îl vrea răstignit pe cruce. Are alură de macho man. O voce cu tonalități transilvane susține tirade absurde, iar uneori denotă viclenie. Scena tronului în care grimează ca un claun, dezvăluind doza de histrionism, este de o rafinată teatralitate. De fapt, redescoperirea teatralității este un scop al întregului spectacol.
Aylin Cadîr (Olga, păcătoasă, ulterior sfântă) amintește de rolul condamnatei Sally Poppy din Bolta cerească de Lucy Kirkwood. Aceeași energie molipsitoare, aceeași fascinație a Răului. Pare o Casandră pervertită și perversă. Delirul mistic al personajului transformă scena într-un Salem.
Florentina Țilea (Wiera, sfântă, ulterior păcătoasă) are charismă, vitalitate debordantă. Momentele cântate sunt ireproșabile. Transformarea reculegerii pioase în armă de seducție stârnește râsul și greața.
Prostia, credulitatea, micimea spiritului nasc monștri, dereglează cursul vieții, transformă anonimi în vedete stranii, răstoarnă ordinea firească a lucrurilor. grupul personajelor secundare este un creuzet al fanatismului dublat de o ignoranță cutremurătoare. Momentele sarcastice și grotești se alătură unora patetice și reflexive. Intrări zgomotoase și turbulente sunt urmate de momente cu iz de commedia dell'arte într-o atmosferă de glumă, dar și de amenințare violentă. Grupul sătenilor păstrează dubla lor condiție, ceea ce sunt și ceea ce ar putea fi. Silviu Mircescu în rolul Bețivul afișează o înțelegere superioară a situației în contrast cu starea sa și un cinism tandru. Emilian Mârnea (Rotschild, negustor din Bialystok) evită capcanele schematizării pe care rolul le putea întinde, astfel că prezența sa în scenă în momente cheie are greutate. Rotschild este singurul personaj care, nefăcând parte din comunitate, își păstrează rațiunea nealterată, folosind-o în a analiza detașat și lucid situația. Răzvan Oprea (Bondar, ulterior Sperietoare de păsări) scoate în evidență ridicolul personajului. Ofelia Popii (Pałaszka, ulterior Nevasta lui Pilat) îmbrăcată încă în hainele lui Mefisto, senzuală și depresivă, exaltată și înfrântă, marșează pe o gestică de o licențiozitate scuzabilă și credibilă în raport cu bagajul personajului. Florin Călbăjos (Marczuk, ulterior Soldat roman) în puține replici reușește să sugereze tipologia omului mărunt, mereu în umbra celorlalți, condamnat pe viață la inferioritate. Leonard Chionac (Aćko, ulterior Pilat) redă credibil procesul de alunecare a personajului în transa puterii. Mihai Calotă (Catolicul, ulterior Irod) valorifică replicile personajelor sale, nesuprasolicitând nota de culoare și pitoresc. Vitalie Bichir (Orbul, tatăl tinerelor) amintește de personajul din Filantropica. Este un Orb cu ștaif într-o lume plină de orbi, adoptă o ținută rigidă, se scaldă în apele unei ambiguități în care handicapul său pare o farsă și o pavăză. Tinerele, ulterior sfânta Veronica: Laura Gabriela Oana, Teo Dincă (un plus pentru expresivitate și gestică adecvate personajului) completează acest tablou halucinant cu oameni aflați la extremă, cu limite, cu imposibilitatea de a distinge între bine și rău.
Finalul spectacolului are aromă de farsă tragică cu sentimentul înstrăinării, absența, moartea. Ilya a prezis odată sfârșitul lumii. Toți cei lucizi simțim azi sfârșitul unei anume lumi. Trăim timpuri de sfărâmare a zăgazurilor mentale. Extremismul se travestește lejer în bună-credință și se erijează în simbol democratic. Nimic nu ne mai surprinde. Omul rămâne o entitate stranie, imperfectă, incontrolabilă, imprevizibilă, inaccesibilă pe deplin cunoașterii. Pe crucea umanității orice poate răstigni pe oricine. Ecce homo!Atâta doară pot să strig cutezător în vânt:
"De ziua de apoi nu mă-nspăimânt -
De colțul meu din iad, prevăd, că o să mă bucur
M-oi bucura de-un colț în el
Ca de un rai întreg!"
(Foto din repetiții de Nikita Dembinski)
Proorocul Ilie de Tadeusz Sƚobodzianek
Traducerea: Luiza Săvescu și Passionaria Stoicescu / Dramaturg: Diana Nechit
Regia: Botond Nagy
Scenografia: Irina Moscu / Muzica originală și Sound design: Claudiu Urse / Lighting design și Video design: Cristian Niculescu / Pregătire muzicală: Cătălin Petrescu / Asistent regie: Patricia Katona / Asistent scenografie: Mădălina Sandu / Asistent lighting design: Daniel Tiuntiuc / Asistent sound design: Octavian Vasile / Producător delegat: Nikita Dembinski / Regia tehnică: Silviu Negulete, Tudor Dobrescu
Distribuția: Ilie, prooroc de la țară - Richard Bovnoczki / Olga, păcătoasă, ulterior sfântă - Aylin Cadîr / Wiera, sfântă, ulterior păcătoasă: Florentina Țilea / Bețivul - Silviu Mircescu / Rotschild, negustor din Bialystok - Emilian Mârnea / Bondar, ulterior Sperietoare de păsări - Răzvan Oprea / Pałaszka, ulterior Nevasta lui Pilat: Ofelia Popii / Marczuk, ulterior Soldat roman - Florin Călbăjos / Hariton, ulterior Iuda: Lari Giorgescu / Aćko, ulterior Pilat - Leonard Chionac / Tinerele, ulterior sfânta Veronica - Laura Gabriela Oana, Teo Dincă / Orbul, tatăl tinerelor: Vitalie Bichir / Catolicul, ulterior Irod - Mihai Calotă.