Au trecut multe zile de la premiera (16 februarie 2025, la Teatrul Național București) spectacolului Proorocul Ilie, în regia lui Botond Nagy - primul spectacol al acestui regizor pe care am avut ocazia să-l văd. Un text și o montare care ne reamintește în ce lume trăim și cât de fragil poate fi echilibrul vieții noastre, zdruncinat de un simplu zvon sau de o minciună în care, uneori, ne lăsăm prinși fără a chibzui îndeajuns. Minciuna, ale cărei adevărate proporții ne scapă uneori la început, ne întoarce în alte timpuri, spre lumea personajelor ce și-au și ne-au clădit Credința deformând și distorsionând învățăturile religiei. De la această realitate istorică pornește dramaturgul Tadeusz Słobodzianek în piesa sa, un mic manual filozofic vorbit, construit din conflicte ce ne fac să ne temem de propria noastră natură.
Am vrut să mă ridic de pe scaun și să plec, să nu mai ascult neadevărurile propovăduite de "unii", de unele din personajele de pe scenă. Dar am rămas nemișcat, țintuit în acel loc din sala de teatru, privind și ascultând, deși simțeam o greutate care-mi apăsa mintea. În fond, era o poveste despre dimensiunile colosale ale minciunii și despre iluzia falsului ales. Era evident că ne aflăm într-o lume a înșelăciunii, a neîncrederii sădite cu intenție, a zeilor pictați greșit.
Felul în care Botond Nagy orchestrează acest joc cu sfârșitul lumii prezis de un nimeni, prinde viață prin cei zece actori care dau contur unor oameni creați și "arătați" în fața noastră. Este viață, dar este o viață imposibil de acceptat. Oamenii văd, ascultă și cred-cred cu atâta înverșunare încât moartea devine parte din acest joc. Pentru că, nu-i așa?, un Isus moare și învie după trei zile, așa că, printr-un raționament absurd, acest ales trebuie mai întâi să moară pentru a-și putea dovedi (!)"nemurirea". Niște țărani - care cred că orice Călin care spune că este trimisul lui Dumnezeu pe pământ merită băgat în seamă - își construiesc propria poveste despre binele pe care acest proroc li-l poate aduce.
Inițial mi s-a părut că ironia la adresa țăranilor (înapoiați) înfățișați e groasă și că pe scenă e brambureală. Dar încet, încet am înțeles că mă adaptam greu din cauza apăsării și intensității subiectului. Totul părea o glumă, niște oameni care nu înțeleg ce li se întâmplă, că s-au trezit în mijlocul lor cu un "cineva" care pretindea că e un Mesia. Cine? Un sfânt, un nou Isus? Este asta posibil? Experiențe similare pare că am ajuns să cunoaștem și noi, nu departe în timp, ci le trăim chiar acum. Azi. Țin să-l citez pe ziaristul C.T. Popescu cu trimitere la un binecunoscut personaj care ne bântuie prezentul: "Mesia al lor e un grandomaniac mincinos patologic, dispus să recurgă la orice, la legionari, la ruși, la milioane de euro bani negri cu sânge pe ei, la antisemitism, antieuropenism, neoceaușism, filetism, la mercenari, interlopi, ucigași cu simbrie, la Dumnezeu ca șeful său de campanie, ca să ajungă președintele României, după ce a fost toată viața un impostor cu întuneric în spate"[i]
Țăranii sunt jucați de actori de clasă: Ofelia Popii, Florentina Țilea, Lari Giorgescu, Emilian Mârnea, Aylin Cadîr, Silviu Mircescu, Răzvan Oprea, Florin Călbăjos, Vitalie Bichir, fiecare dintre ei deschizând o mică fereastră din întuneric către lumină. Și o fac cu simplitate, încercând să ajungă la noi și să înțelegem, să ne trezim.
O scenă deschisă, fără cortină, o bancă dintr-o scândură lată pe care stau cinci actori, privindu-ne fix, dincolo de spațiul fizic al lumii lor. În spatele lor, un fundal ce evocă lumea cerească, unde, în goluri rotunde, sunt așezate planetele sfinților în care credem-un cer poleit exact ca iluziile pe care ni le construim despre realitate. Prin această scenografie aparte, Irina Moscu ne transportă într-o lume dură, marcată de minciună și frică, unde formele circulare devin simboluri: un cerc mare așezat pe podea, douăzeci și cinci de cercuri ce alcătuiesc catapeteasma unui cosmos sacru, un univers ce amintește subtil de Grădina Edenului a lui Lucas Cranach cel Bătrân, și un cerc central care pare să deschidă poarta spre o altă lume.
Proorocul Ilie (foto: Andrei Văleanu)
Costumele semnate cu măiestrie de aceeași Irina Moscu completează armonios expresivitatea personajelor, îmbogățind felul în care identitățile acestora sunt conturate.
Proorocul Ilie (foto: Costi Șimon)
Mă întorc la regie și la actori.
Chiar când nu-l vedem fizic, simțim prezența Păstorului care își călăuzește Turma pe drumul pe care și-l dorește. Mai mult decât atât, ne conduce și pe noi, spectatorii, prin norii fricii, făcându-ne martori ai trădării, cruzimii și înșelătoriei. Ne poartă prin realitatea pe care o trăim, pe care o vedem, dar pe care ezităm să o recunoaștem ca fiind greșită. Ne face să ne întrebăm dacă nu cumva avem prea multă încredere în profeți ce ne distorsionează viitorul. Și pe măsură ce spectacolul s-a desfășurat, am înțeles direcția în care mintea noastră era purtată. Și am înțeles că regizorul Botond Nagy ne arată ușa prin care pot pătrunde minciuna, înșelătoria și falșii profeți.
Și m-am dus cu gândul la Nietzsche: "Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre - cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne-am putea curăța? Ce ispășiri, ce jocuri sfinte va trebuie să inventăm? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pentru a părea cel puțin demni de ea?"[iii]
În cele din urmă, spectacolul Proorocul Ilie nu oferă un răspuns, ci o oglindă. În ea, vedem atât trecutul îndepărtat al istoric atestatului Prooroc Ilie, cât și realitatea care ne înconjoară, stilizată și îmbogățită de paralela trasată prin povestea de pe scenă. Ne recunoaștem credulitatea cauzată de minciuna care se insinuează în preajma noastră, dar și nevoia de repere și pericolul de a urma fără discernământ un fals profet. Proorocul Ilie nu e doar o poveste despre un sat oarecare, îndepărtat de lume și de ceea ce numim noi civilizație, ci e despre mecanisme umane care se repetă obsesiv, în orice timp și în orice comunitate. Iar teatrul devine aici, mai ales prin raport cu realitatea de azi, un act de avertizare, un strigăt care răsună dincolo de scenă, în conștiințele noastre, chiar fără a o face explicit, fără a băga cuiva degetul în ochi. Cât din ceea ce vedem și trăim este adevăr și cât e doar iluzia unei lumi poleite, dar fragile? O întrebare ce merită pusă și la care spectacolul ne îndeamnă a reflecta.
Proorocul Ilie de Tadeusz Słobodzianek Traducere: Luiza Săvescu și Passionaria Stoicescu / Dramaturg: Diana Nechit Regie: Botond Nagy Scenografie: Irina Moscu Muzica originală & Sound design: Claudiu Urse / Lighting design & Video design: Cristian Niculescu / Pregătire muzicală: Cătălin Petrescu / Asistent regie: Patricia Katona / Asistent scenografie: Mădălina Sandu / Asistent lighting design: Daniel Tiuntiuc / Asistent sound design: Octavian Vasile / Producător delegat: Nikita Dembinski / Regia tehnică: Silviu Negulete, Tudor Dobrescu / Sufleor: Petronela Purim Distribuție: Ilie, prooroc de la țară: Richard Bovnoczki / Wiera, sfântă, ulterior păcătoasă: Florentina Țilea / Rotschild, negustor din Bialystok: Emilian Mârnea / Pałaszka, ulterior Nevasta lui Pilat: Ofelia Popii / Hariton, ulterior Iuda: Lari Giorgescu / Olga, păcătoasă, ulterior sfântă: Aylin Cadîr / Bețivul: Silviu Mircescu / Bondar, ulterior Sperietoare de păsări: Răzvan Oprea / Marczuk, ulterior Soldat roman: Florin Călbăjos / Aćko, ulterior Pilat: Leonard Chionac / Orbul, tatăl tinerelor: Vitalie Bichir / Tinerele, ulterior sfânta Veronica: Laura Gabriela Oana & Teo Dincă / Catolicul, ulterior Irod: Mihai Calotă.
