Un decor epurat de volumetrii explicite îl situează pe Joseph K. în centrul și cercul (vizual) al ego-ului său supradimensionat. Pentru amprentarea pe această ideea a dezbaterii conflictuale, scenograful Alin Gavrilă pune în mișcare o scenă rotativă amplasată central și o simbolică robă de judecător (în miniatură) în dreapta scenei. Deasupra rotativei sunt reflectoare orbitoare, roba e și ea luminată semnificativ, periodic, întrucât între aceste repere se stabilește raportul dintre "vinovăția" eroului și "dreapta" judecată aplicată de o societate austeră, excesiv birocratizată. Pe buza scenei sunt doi agenți pistolari în cămăși roz (urăsc rozul în vestimentația bărbaților) și iată că aversiunea împotriva lor se realizează din start. Desigur, ei îl vor aresta pe Joseph K. și în final îi vor înscena moartea. Nu ucigându-l "ca pe un câine", ci, semnificativ insinuant, absolvindu-l de "păcatele" (neîngăduite de o societate prea rigidă) de a trăi altfel și nu după legile ei. Excelentă această sugestie finală. Nu "ca un câine" (cum este în roman), ci ca "un porumbel", ca un "pescăruș".
Joseph K. este un outsider pentru ceilalți, apropiații lui, dar și pentru el însuși. Nesigur pe el, oscilant, hipersensibil, cu mult bun simț, căutând să lege relații cu cei din jurul său, dar nereușind de fiecare dată decât să stârnească nedumeriri și revolte, el este un exilat, exclus din propria lui viață, trăind tragismul acestui exil ca însuși Franz Kafka. Un străin, în sens camusian, un evreu cetățean ceh, trăind la Praga și scriind în germană pentru o integrare visată în mica lume a literaturii germano-evreiești. În jurnalul său, Kafka a nuanțat analitic acest sentiment al înstrăinării, redat pas cu pas în spectacol, prin căutările de justificare a nevinovăției sale exteriorizate contrapunctic de Gyan Ros-Zimmermann, interpretul lui Joseph K. Dar Botond Nagy pornește de la ilustrarea particularului pentru a-l proiecta în simbol cristic. Unele imagini proiectate pe fundal, reproduceri picturale cu temă religioasă, trimit spre această exponențială abordare (video & light desing = Cristi Niculescu). Efectele sonore realizate de Claudiu Urse, sunete scrâșnite, distorsionări ale vocilor (Daniel Plier, în speță) sporesc coșmarul în care e adâncit Joseph K., eroul judecat în acest vast tribunal improvizat din care nu poate ieși orice ar face. Se insinuează germenii absurdului. Omul e ținta unor constrângeri. Din Jurnalul lui Kafka aflăm suferințe perfect congruente cu simțirile personajului din Procesul: "Lumea monstruoasă pe care o am în cap. Cum să mă eliberez, fără să mă sparg în bucăți". Joseph K. se simte (ca și creatorul lui) "condamnat să mă zbat până în ultima clipă a sfârșitului". O zbatere fără orizont, fără sorți de izbândă, căci iată impasul mărturisit al scriitorului, similar cu al eroului său: "Pe mânerul bastonului lui Balzac era scris Am învins toate obstacolele. Pe al meu: Toate obstacolele m-au învins."
Botond Nagy propune mai multe paliere de lectură încercând să împingă problematica romanului spre înțelegeri generalizate actuale. Spiritul cărții nu e trădat, dimpotrivă. E exacerbat în limbaj vizual-sincretic de o expresivitate delirantă. Regizorul recunoaște că "regia este ca un puzzle continuu. Mereu trebuie să caut ultima bucățică." Bucățica de realitate se îmbină cu cea de suprareal în consonanță cu dezvăluirile agravante ale raporturilor cu lumea din afară. În asta rezidă pragul realist ce alunecă imprevizibil spre intimizarea afectelor personajului în raport cu aparițiile grotești întruchipate de celelalte personaje. Un carusel clovnesc. Un plan al conviețuirii între oameni obișnuiți, vecini mai ales, se intersectează cu acela al actanților din lumea justiției sau a birocrației ucigătoare. Planul familial, cu Unchiul Max (Emőke Boldizsár) care vrea să-l ajute, se întâlnește cu cel al virtualelor iubite, cu aderență spre mondenitate și fast unde excelează creatorul de modă Titorelli sau cu planul religios, a toate cuprinzător. De la Spălătoreasă (Eva Frățilă) la Leni (Ada Bicfalvi), de la Grefierul (Isabela Haiduc) la Aprodul, Avocatul Hastler, Preotul, Judecătorul, întruchipați de Daniel Bucher, la Primul inspector (Viorel Rață) și al doilea Inspector (David Cristian), lumea coșmarească se extinde în umor sfidător ce conturează în abstract o sfoară prea mult întinsă. În acest registru ironic se integrează ingenios apariția unui caricatural John Lennon interpretat de David Cristian. Dar și crearea pe loc a unui mini-cor de un comic-impulsiv, format din Malena Silberschmidt, Eva Frățilă, Ada Bicfalvi și Isabela Haiduc. Secvențe de teatru-dans (coregrafia: Adriana Bârză Cârstea) pe muzică ritmată sau corală, de mare efect în ansamblul construcției scenice, reprezentând ecouri venite din tipologii birocratice, judiciare sau serafice.
Satira se îmbină cu sacralitatea în plin proces de acuzare a insului inocent prins în capcana celei mai odioase analize a banalului lui comportament social. Mecanismul juridic e denunțat cu sarcasm acid în spectacol, căci scriitorul (a cărui fotografie apare distorsionată la un moment dat pe fundal) dezvoltă ironii pătrunzătoare, evidențiate cu asupra de măsură de regizor. Însăși statuia Justiției, cu talerul dreptății absolute în mână, este adusă pe scenă la un moment dat ca moment și monument al parodierii extreme. Este acuzarea dură, supremă adusă de regizor vizavi de... vinovăția nevinovaților vieții. Este un act de curaj insinuat astuțios în spectacol. Atât pot face artiștii. Restul rămâne la latitudinea realității pe care o trăim.
(foto: Andrei Văleanu)